rută (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RÚTĂ1, rute, s. f. Drum urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicație între două localități; traseu. – Din
fr. route.rută (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RÚTĂ2, rute, s. f. (
Bot.) Virnanț. – Din
lat. ruta.rută (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)RÚTĂ2, rúte, s. f. (
Bot.)
Ruta graveolens. (din
lat. ruta, împrumut cultural din
sec. al XVII-lea; nu este un cuvânt tradițional și, prob., nici
sl. sau magh.)
rută (Dicționar de neologisme, 1986)RÚTĂ s.f. Drum, traseu. ♦ Via, direcție. [< fr.
route].
rută (Marele dicționar de neologisme, 2000)RÚTĂ s. f. drum urmat de un vehicul; traseu. ◊ direcție. (< fr.
route)
rută (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rútă (rúte), s. f. – Virnanț (Ruta graveolens).
Lat. ruta, cultism din
sec. XVII. Nu este cuvînt moștenit, în ciuda părerii lui Pușcariu 1489, nici probabil
sl. (
cf. Miklosich,
Slaw. Elem., 43) sau
mag. (Gáldi,
Dict., 155). –
Der. rutișor, s. m. (plante, Thalictrum angustifolium, T. minus, T. flavum).
rută (Dicționaru limbii românești, 1939)rútă f., pl.
e (lat.
rûta, it.
ruta, fr.
rue; germ.
raute, pol. rus. rut.
ruta. Neol. din sec. 17). O plantă originară din sudu Eŭropeĭ și cultivată și pe la noĭ (
ruta gravéolens). Se culege în timpu înfloririĭ p. proprietățile eĭ emenagogice ș. a. – În Trans.
virnanț.rută (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rútă s. f.,
g.-d. art. rútei; pl. rúterută (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rută f. plantă medicinală cu florile galbene, cultivată și prin părțile noastre
(Ruta graveolens).rută (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RÚTĂ1, rute, s. f. Dram urmat de un vehicul; linie străbătută de o cale de comunicație între două localități; traseu. — Din
fr. route.