runc (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (
1). –
Lat. runcus.runc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)RUNC, rúncuri, s. n. Loc despădurit sau lăzuit întrebuințat ca pășune sau ogor; poiană în pădure la munte, curătură (
1). (din
lat. runcus; cf. lat. runcatio) [def.
DLRLC]
runc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)runc (rúncuri), s. n. – Desțelenire, munte despădurit. –
Mr. arunc, runcu. Lat. runcus (Popovici,
Conv. lit., XXV, 705-16; REW 7444; Pascu, I, 42; Tiktin),
cf. lat. runcatio (Isidoro de Sevilla, XVII, II, 5) și Varrón VI, 96: „
runcinare a runcina, cuius origo graeca ρύγϰος”. –
Der. runculi, vb. (
Bucov., a defrișa).
runc (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)RUNC, mănăstire de călugări, situată în
localit. componentă Runcu a orașului Buhuși,
jud. Bacău, ctitorită de Ștefan cel Mare în 1457, după bătălia victorioasă împotriva lui Petru Aron de la Orbic (apr. 1457). Biserica veche a mănăstirii a fost demolată, pe locul ei zidindu-se biserica actuală cu hramul Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1760-1787; picturile murale interioare au fost executate abia în 1987). Complexul monahal a fost restaurat în anii 1980-1990.
runc (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)runc, -uri, s.n. –
1. Loc despădurit, folosit ca pășune sau cultură agricolă. Loc de buturugi, unde pădurea a fost tăiată (runcuită).
2. (bot.) Poame de runc = zmeură. Arbust fructifer (Rubus idaeus). Frunzele și fructele se folosesc în scopuri medicinale (astrigent, dezinfectant, ceai contra tusei, răcelii, a durerilor de cap, de stomac și de inimă).
3. Runcu, top. în Maramureș: „M-am dus la Runc într-o duminică, să-i năpustesc pe feciori să zie în sat” (Calendar 1980: 105; Desești). – Lat. runcus.
runc (Dicționaru limbii românești, 1939)runc n., pl.
urĭ (mlat.
runcus, d.
runcare, a plivi. V.
arunc).
Olt. Trans. Bucov. Curătură, ĭaz, izlaz orĭ ogor pe unde a fost pădure.
Maram. Pădure pin [!] care-s mulțĭ copacĭ căzuțĭ.
Mold. Pisc păduros izolat (bobeĭcă) maĭ mare de cît [!] bîtca. V.
momic, holm, avaș.runc (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)runc s. n.,
pl. rúncurirunc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)runc n. Buc. imaș de pădure arsă:
depre runc nou iese brânză multă. [Origină necunoscută]. V.
râncă.runc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Runc n. culme a muntelui Buliga, în jud. Gorjiu.
runc (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUNC, runcuri, s. n. Loc despădurit folosit ca pășune sau pentru a fi cultivat; curătură (
1). —
Lat. runcus.