rușine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RUȘÍNE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊
Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊
Expr. A muri de rușine sau
a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat.
N-ai (sau
n-are)
rușine sau
nu-ți (sau
nu-i, nu le etc.)
e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat.
2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune.
3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊
Expr. A fi (sau
a rămâne, a se da, a se face sau
a da pe cineva)
de rușine sau
a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă.
4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊
Expr. A păți (o sau
vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor.
(E) rușine sau
(e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos.
A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva.
5. (
Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus:
rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (
Daucus carota și
silvestris). –
Cf. lat. roseus.rușine (Dicționarul limbii române literare contemporane, 1955-1957)RUȘÍNE s.f. ~
3. ~ ◊
Expr. A fi (sau
a rămâne, a se da, a se face sau
a da, a face pe cineva)
de rușine ~ ◊
A da cinstea pe rușine v.
cinste.
rușine (Dicționaru limbii românești, 1939)rușíne și (vechĭ)
rușúne f. (lat.
*rosio, -ónis, d.
róseus, trandafiriŭ, rom,
roș. Turburare a sufletuluĭ cauzată de frica de ridicul saŭ de dezonoare și caracterizată pin [!] grămădirea sîngeluĭ în față:
a se sinucide de rușine, om fără rușine. Persoană saŭ lucru care cauzează rușine:
acest fiŭ e rușinea familiiĭ. A face rușine cuĭva, a-ĭ aduce dezonoare:
fapta asta îțĭ face rușine. A da cinstea pe rușine, a te compromite, a perde [!] cinstea.
A face pe cineva de rușine, a-l face să-ĭ fie rușine, a-l lăsa rușinat.
A rămînea de rușine, a rămînea rușinat.
Maĭ mare rușinea saŭ
rușinea mare (exclamativ), e lucru de rușine ! V.
pudoare, turpitudine.rușine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rușíne s. f.,
g.-d. art. rușíniirușine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rușine f.
1. sentiment penibil excitat în suflet prin idea sau temerea de necinste;
2. dezonoare:
ne face mare rușine; 3. pudoare:
n´are nicio rușine; 4. Bot. rușinea fetei, floricică violetă, numită în Mold.
morcov sălbatic (Daucus silvestris). [Lit. roșeață, roșirea feței, act care însoțește mai totdeauna acest sentiment sufletesc].
rușine (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RUȘÍNE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșală. ◊
Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊
Expr. A muri de rușine sau a
-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat.
N-ai (sau
n-are)
rușine sau
nu-ți (sau
nu-i, nu le etc.)
e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat.
2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune.
3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊
Expr. A fi (sau
a rămâne, a se da, a se face sau
a da pe cineva)
de rușine sau
a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă.
4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊
Expr. A păți (
o sau
vreo)
rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (
E)
rușine sau
e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos.
A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva.
5. (
Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus:
rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (
Daucus carota și
silvestris). —
Cf. lat. r o s e u s.