rac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește
(Astacus fluviatilis). ◊
Expr. A da înapoi (sau
îndărăt) ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa.
Roșu ca racul (sau
ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față.
2. (
Art.) Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊
Tropicul racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27' nord de ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală.
Zodia (sau
semnul) racului = a patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului.
3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (
1):
a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde;
b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă.
4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon.
5. (
Med.;
pop.) Cancer. – Din
sl. rakŭ.rac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)RAC, raci, s. m. ~
4. (
Mold.) ~
6. (Înv.) Ancoră.
7. (
Mil.) Unealtă de fier, de diferite forme, de unul din capetele căreia este fixată o tijă și care se întrebuințează pentru a extrage proiectilele de pe țeava unei arme de foc.
8. Darac. (din
sl. rakŭ; cf. bg., scr.,
pol.,
rus. rak, magh.
rák)
rac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rac (ráci), s. m. –
1. Crustaceu de rîu (Astacus fluviatilis). –
2. (Înv.) Cancer, tumoare malignă. –
3. Cancer, constelație. –
4. (Înv.) Ancoră. –
5. (
Mold.) Tirbușon. –
6. Extractor. –
7. Greblă, pieptene. –
Mr. (a)rac, megl. rac. Sl. rakŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 42; Cihac, II, 302; Conev 42),
cf. bg.,
sb.,
cr.,
pol.,
rus. rak, mag. rák. –
Der. răcar, s. m. (pescar de raci);
răculeț, s. m. (plantă, Polygonum bistorta),
cf. numele său științific;
răcușor, s. m. (insectă, Nepa cinerea);
racovină (
var. răcovină, răcoină, rocoină),
s. f. (plantă, Stellaria media; Alsine verna; Anagallis arvensis), din
sl. (
sb.,
rus.)
rakovina; rocoțea, s. f. (plantă, Stellaria graminea), probabil de la cuvîntul anterior, prin contaminare cu
rotoțea, cf. roată; rocoțel, s. m. (plantă, Holosteum umbellatum);
răciuină, s. f. (plantă, Galium angustifolium);
răciul, s. n. (
Mold., plasă de prins raci de rîu), probabil
var. de la
răcilă, s. f. (
Munt., plasă de pescuit raci), din
sb. račilo (Candrea);
racilă, s. f. (boală cronică, indispoziție), cu
suf. sl. -
ilo, cf. rotilă; rociu, s. n. (plasă de pescuit raci), din
mag. rácsa (Cihac, II, 524).
rac (Dicționaru limbii românești, 1939)rac m. (vsl.
rakŭ, rus. sîrb. bg. ceh. pol. rus. ung.
rak. V.
răcar). Un crustaceŭ (
ástacus fluviátilis) care trăĭește în rîurĭ și lacurĭ și care se mănîncă. (Racu are zece picĭoare, dintre care cele doŭă din ainte [!] se deschid ca niște foarfece și poate strînge cu ele foarte tare. Are și doŭă antene lungĭ numite pop.
mustățĭ, ĭar coadeĭ poporu-ĭ zice
gît. În realitate, capu raculuĭ e tocmaĭ în partea opusă. Dar poporu, pintr´o falsă observațiune, crede că racu, dacă-șĭ tîrîĭe coada, îșĭ tîrîĭe gîtu și capu, și de aceĭa zice că
merge înapoĭ. De aicĭ și expresiunea
a da înapoĭ, ca racu, a regresa. Racu fert [!] devine stacoșiŭ. De aicĭ și expresiunea
roș ca racu). Al șaselea semn al zodiaculuĭ (Iuniŭ):
zodia raculuĭ. Astr. Geogr. Tropicu raculuĭ (saŭ
canceruluĭ), tropicu de nord. S. n., pl.
urĭ. Destupător, sfredel special făcut de scos dopurile de plută din buteliĭ (fr.
tire-bouchon) saŭ, pus în vîrfu verigiĭ, de scos furtuĭala din puștile care se încărcaŭ pe la gură și de prins peticile cu care se curăță țeava pin ăuntru [!]. Furcă cu care se oprește căruța cînd se oprește pe un suiș (sîrb.
raklje). Ancoră (Vechĭ). O boală teribilă (numită și
cancer și
schiros) care consistă într´o unflătură [!] internă care degenerează în ulcer și care mănîncă organu unde s´a produs (stomah [!], ficat, țîță ș. a.). V.
crab, stacoj.rac (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)rac, -i, s.m. – (med.) Cancer (Faiciuc 1998). – Din sl. rakǔ, magh. rák.
rac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)rac s. m.,
pl. racirac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)rac m.
1. crustaceu decapod, trăiește în ape dulci sub pietre sau rădăcini; coaja-i devine roșie, când e fiert sau fript
(Astacus fluviatilis): roș ca racul; rac de mare, stacoj;
2. unul din cele 12 semne ale zodiacului, numit și
cancer; 3. sensuri tehnice: a) șurup de fier sau de oțel pentru scos dopuri; b) unealtă pentru vergele de pușcă cu care se scoate încărcătura armei; c) furcă cu care se oprește căruța pe un suiș; d) pl. n. ancora:
să ridice racurile și să umfle pânzele POP.; e) belciug. [Slav. RAKŬ; sensurile tehnice fac aluziune la cracii insectei].
rac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RAC, raci, s. m. 1. Crustaceu comestibil acoperit cu o carapace tare, de culoare neagră-verzuie, care devine roșie la fiert, cu abdomenul inelat, cu cinci perechi de picioare, dintre care cea din față este în formă de clește (
Astacus fluviatilis). ♦
Expr. A da înapoi (sau
îndărăt)
ca racul = a-i merge rău, a nu mai progresa.
Roșu ca racul (sau
ca un rac fiert), se spune despre o persoană foarte roșie la față.
2. N. pr. art. Numele unei constelații în dreptul căreia Soarele ajunge la solstițiul de vară. ◊ Tropicul Racului = cerc imaginar pe globul pământesc, la 23°27’ nord de Ecuator, care limitează zona tropicală de cea boreală. ♦ A patra dintre cele 12 zodii; zodia cancerului.
3. Nume dat unor unelte care prind sau agață ca picioarele racului (
1):
a) dispozitiv folosit pentru fixarea coloanei de țevi de pompare în coloana de exploatare a unei sonde;
b) dispozitiv folosit la prinderea și readucerea la suprafață a unor piese scăpate sau rămase accidental în gaura de sondă.
4. Ustensilă de uz casnic, confecționată din oțel, ascuțită și prevăzută cu un mâner, cu care se extrag dopurile din sticlele înfundate; tirbușon.
5. (
Med.;
pop.) Cancer. — Din
sl. rakŭ.