răsări (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV.
Intranz. 1. (Despre aștri; la
pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont.
2. (Despre plante; la
pers. 3; adesea
fig.) A încolți, a ieși din pământ. ◊
Expr. (Glumeț)
Seamănă dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane.
A răsări ca ciupercile (după ploaie) = a se înmulți peste măsură, a apărea în număr mare. ♦
Fig. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște.
3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate). ◊
Expr. (
Tranz.)
A-i răsări (cuiva ceva)
în minte = a-și aminti deodată ceva; a i se năzări.
4. A ieși în evidență, a se ridica deasupra celor dimprejur.
5. (Despre copii) A crește. ♦ (
Reg.; despre aluat) A dospi.
6. (
Înv.) A se ridica, a sări brusc (în picioare); a tresări. ♦
Fig. A interveni brusc într-o discuție. –
Lat. *resalire.răsări (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)răsărí (răsár, răsărít), vb. –
1. A încolți, a miji, a crește (o plantă, părul, coarnele etc.). –
2. A ieși stelele și luna. –
3. A-și croi drum, a se arăta. –
4. A se dezvolta, a crește (desprec copii). –
5. A se ivi, a se arăta pe neașteptate. –
6. A se trezi speriat. –
7. A-i trece prin cap. –
8. (Familiar) A se asemăna, a avea asemănare. –
Mr. arsar, arsarire, megl. răsar, răsăriri. Lat. *
resalĭre (Pușcariu 1440; REW 7540; Densusianu,
GS, II, 322),
cf. it. risalire, sp. resalir, port. resair. Sensul 8 se explică prin expresia glumeață
seamănă, dar nu răsare, în care intră în joc cele două sensuri ale lui
seamănă „este asemănător” și „a pune sămînța în pămînt”. –
Der. răsărit, s. n. (ivirea soarelui; Levant, Est);
răsărită, s. f. (
înv., apariția soarelui);
răsăritean, adj. (oriental);
răsăritură, s. f. (tresărire). –
Cf. sări.răsări (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)răsărí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. răsár, 2
sg. răsári, imperf. 3
sg. răsăreá; conj. prez. 3
să răsárărăsări (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)RĂSĂRÍ, răsár, vb. IV.
Intranz. 1. (Despre aștri; la
pers. 3) A apărea pe cer, a se ivi la orizont.
2. (Despre plante; la
pers. 3; adesea
fig.) A încolți, a ieși din pământ. ◊
Expr. (Glumeț)
Seamănă dar nu răsare, se spune pentru a respinge afirmația cuiva despre asemănarea dintre două lucruri sau două persoane.
A răsări ca ciupercile (după ploaie) = a se înmulți peste măsură, a apărea în număr mare. ♦
Fig. (Rar, despre oameni) A lua ființă, a se naște.
3. A se ivi (din depărtare), a apărea (pe neașteptate). ♦
Expr. (
Tranz.) A-i răsări (cuiva ceva) în minte = a-și aminti deodată ceva; a i se năzări.
4. A ieși în evidență, a se ridica deasupra celor dimprejur.
5. (Despre copii) A crește. ♦ (
Reg.; despre aluat) A dospi.
6. (
înv.) A se ridica, a sări brusc (în picioare); a tresări. ♦
Fig. A interveni brusc într-o discuție. —
Lat. *
resalire.răsărì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)răsărì v.
1. a sări deodată:
țipă răsărind din somn; 2. a ieși din pământ (vorbind de plante):
iarba abia răsărise; 3. fig. a ieși pe neașteptate:
de unde ai răsărit? 4. a se arăta la orizont (vorbind de astre):
până a nu răsări soarele; 5. fig. a apare:
văd răsărind din umbra trecutului; 6. fam. a crește mare (vorbind de copii):
cât a răsărit. [Tras din
sărì].