q (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)QᾹDJᾹRA (KAJARA), dinastie de origine turkmenă care a domnit în Iran (Persia) între 1729 și 1925. Creată de Ᾱghā Mohammad șah, șef al tribului turkmen
Q.q (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)QᾹMARAN v. Kamarān.q (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)Q s. m. invar. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, (consoană) folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional. [
Pr.:
chiu].
q (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)Q s. m. invar. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (oclusivă palatală surdă sau oclusivă velară surdă); se folosește în cuvinte străine, în neologisme cu caracter internațional și în nume proprii.
2. (
MAT.) Simbol pentru mulțimea numerelor raționale.
3. (
ELT.) Simbol pentru puterea reactivă.
q (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)QῙNᾹ v. Qena.q (Dicționaru limbii românești, 1939)q m. A șapte-spre-zecea literă a alfabetuluĭ, numită
cu din cauză că e urmată totdeauna de
ŭ plus
a, e, i, o saŭ
ŭ. Uniĭ o numesc
chĭu, după fr., ceĭa ce e greșit. Romaniĭ pronunțaŭ
qua, que, qui, quo, quu ca
cŭa, cŭe, cŭi, cŭo, cŭu, ca Italieniĭ azĭ. Pronunțarea
kva, kve, kvi, kvo, kvu e germană și slavă (Vezĭ rom.
cvartal, cvit). Limba rom. veche l-a prefăcut în
ca, ce, ci, cu (ca´n
scamă, cerere, ci, *co = că. Exemplu cu
cu din
quu nu e). Limba rom. noŭă l-a prefăcut în
ca saŭ
cŭa, che saŭ
cŭe, chi, co, cu (calitate, ecŭațiune, chestiune, elocŭent, achizițiune, cotidian. Exemplu cu
cu din
quu nu e). De oare ce [!] Slaviĭ ortodocșĭ aŭ litera
Ч derivată din
q latin și de oare ce numaĭ la Românĭ
q s´a prefăcut ca sunet în
ce, ci, s´ar putea că aci să fie o influență a foneticiĭ româneștĭ. Litera
q e proprie alfabetuluĭ latin și e de origine dorică. Greciĭ îl numeaŭ
koppa și-l aveaŭ de la Fenicienĭ, de la care aŭ luat cele maĭ multe litere. Sunetu luĭ era ca și
k, și la urmă a rămas numaĭ ca cifră (90). Romaniĭ confundaŭ des litera
q cu
c (k), de care nu diferea pin [!] sunet. De ex., scriaŭ
ocvoltod îld.
oculto (în decretu senatuluĭ contra bacanaliilor). Alte-orĭ îl scriaŭ fără
u: qintus îld.
quintus. Dialectu oscic îl prefăcea regular în
p, ca:
petur, lat.
quatuor și rom.
patru.q (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, 1982)Q, q, s.m. invar. [cit.
kü / chiu]
q (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)QᾹHIRAN, Al ~ v. Cairo.q (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Q m. a 17-a literă a alfabetului; figurează numai în vorbe străine.
q (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)Q, q, s. m. 1. A douăzecea literă a alfabetului limbii române, folosită în scrierea numelor proprii și în neologisme cu caracter internațional.
2. Sunet notat cu această literă. [
Pr.:
kü. —
Pl. și: (
1, n.)
q-uri].