put (Dicționaru limbii românești, 1939)
put, a puțí v. intr. (lat. *putire îld. pûtére, a puți; it. putíre, pv. cat. pudir, sard. pudire, vfr. puir, nfr. puer. – Puțĭ, puțim, puțițĭ, puțea, puțiĭ, puțisem, puțind. V. aput, împut). Emit un miros urît, am miros neplăcut: cadavrele vechĭ put, el puțea a usturoĭ. Mă aflu în mare cantitate, vorbind de marfă, de mîncare: cum n´aĭ găsit mere cînd pute tîrgu de ele ? E leneș de-ĭ pute urma, e grozav de leneș.