pustiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUSTÍU, -ÍE, (
I)
pustiuri, s. n., (
II)
pustii, adj. I. S. n. 1. Regiune sălbatică, lipsită de vegetație și de populație;
spec. întindere vastă și plană de teren lipsită de vegetație și nepopulată, acoperită cu nisip; deșert. ◊
Loc. adv. În pustiu = în zadar, degeaba.
A pustiu = a jale, a moarte, prevestind moartea. ◊
Expr. A fluiera în (sau
a) pustiu = a fluiera în semn de neizbândă, de părere de rău, de plictiseală; a fluiera a pagubă.
Ducă-se pe pustiu (sau
pe pustii) = ducă-se dracului, lua-l-ar naiba; (eufemistic) diavolul, dracul.
2. Fig. Singurătate apăsătoare pe care o simte cineva; plictiseală; mâhnire, supărare, durere.
II. Adj. 1. (Despre locuri, ținuturi) Care se află în stare sălbatică, fără vegetație și fără populație. ♦ Aflat în paragină, în ruină; părăsit. ♦ (Substantivat;
înv. și
pop., în imprecații) Blestemat, afurisit.
2. În care nu se află nimeni (și nimic).
Cameră pustie. 3. Fig. Singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; stingher; deznădăjduit. [
Var.: (
pop.)
pustíe s. f.] – Din
bg. pustinja.pustiu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pustíu (pustíe), adj. –
1. Deșert, gol. –
2. Părăsit, nepopulat. –
3. Nefericit, amărît. –
4. (
S. n.) Deșert, loc necultivat. –
Megl. pust. Sl. pustŭ, pustynĭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 41; Tiktin; Conev 40). Pentru sensul de imprecație,
cf. ngr. ἔρημο (Graur,
BL, VI, 168). –
Der. pustie, s. f. (deșert, loc neîngrijit; nume popular pentru diavol), în loc de
înv. pustinie ‹
sl. pustynĭ; pustă, s. f. (teren agricol, cîmpia Ungariei), din
mag. puszta, cu aceeași proveniență;
pustietate, s. f. (deșert, regiune necultivată și nelocuită);
pustii, vb. (a devasta, a transforma în deșert;
vb.,
refl., a deveni deșert);
pustiitor (
var. pustiicios),
adj. (distrugător);
pustiiciune, s. f. (
înv., devastare, distrugere);
pustnic, s. m. (sihastru, anahoret), din
sl. pustynĭnikŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 755; Tiktin; Conev 109), poate confundat cu
sl. postĭnikŭ „postitor”;
pustnicesc, adj. (de sihastru);
pustnici, vb. (a trăi ca un pustnic);
pustnicie, s. f. (sihăstrie). – Din
rom. provine
mag. posztia (Edelspacher 21).
pustiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pustíu1 adj. m.,
f. pustíe; pl. m. și
f. pustíi, art. m. pustíii (-ti-ii), f. pustíile (-ti-i-)pustiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pustíu2 s. n.,
art. pustíul; pl. pustíuripustiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pustiu a.
1. gol, deșert:
casă pustie; 2. fig. afurisit:
pustia de dragoste, un pustiu de somn. ║ n. pustietate:
glasul celui ce strigă în pustiu. ║ adv. ca o cobe:
latră a pustiu. [V.
pustie].
pustiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pustíŭ, -íe adj. (d.
pustie, s. f.). Deșert, loc fără oamenĭ saŭ fără animale saŭ fără vegetațiune:
regiune pustie. S. n., pl.
urĭ. Pustie, pustietate, deșert:
pustiu Sahareĭ. A striga în pustiŭ, a vorbi în deșert, a nu fi ascultat de nimenĭ.
A lătra, a urla a pustiŭ, a prezice pustiu saŭ a da semn că e pustiŭ lătrînd orĭ urlînd sinistru. – Vechĭ
pustiiu și
pustiñŭ.