pustie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUSTÍE s. f. v. pustiu.pustie (Dicționaru limbii românești, 1939)pustíe f. (vrom.
pustinĭe, d. vsl.
pustynĭ, și
pušta, pustie;
pustiti și
puštuti, a trimete, a lăsa; bg.
pustinĭa, pustie; ung.
puszta, pustie). V.
năpustesc, opust, otpust). Pustietate, pustiŭ, deșert, regiune nelocuită:
pustia Sahareĭ. Fam. Lucru care nu-țĭ place, pacoste:
pustia ceĭa de moară, de mașină. În blăstăme [!]:
bată-l pustia, mînca-l-ar pustia, ducă-se pe pustiiĭ (V.
duc). – Vechĭ și
pustiñe. În P. P. (Șez. 1, 110) și
puștă (vsl.
puša).
pustie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pustíe (
înv.,
pop.)
s. f.,
art. pustía, g.-d. art. pustíei; pl. pustíi, art. pustíilepustie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pustie f.
1. pustietate:
ducă-se pe pustii; 2. naiba:
bată-l pustia ! mânca-i-ar casa pustia ! EM. [Slav. PUSTYNĬ, pustietate].