purice (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÚRICE, purici, s. m. 1. Nume dat mai multor insecte mici parazite, de culoare neagră-cafenie, fără aripi, cu picioarele posterioare adaptate pentru sărit, care se hrănesc cu sânge supt din corpul omului sau al unor animale. ◊
Expr. A i se face (cuiva) inima cât un purice, se spune când cineva se simte în mare primejdie, când este foarte speriat.
A nu face (mulți) purici (undeva sau cu cineva) = a nu sta mult (undeva sau cu cineva). (În basme)
De (sau
pe) când se potcovea puricele = foarte demult; niciodată.
2. Numele a două specii de insecte parazite mici, care trăiesc pe plante:
a) insectă de culoare albastră sau verde, cu un cap mic și cu antene subțiri, care distruge legumele, în special răsadul de varză
(Haltica obracea); b) insectă de culoare neagră, care ataca inul, trifoiul și varza
(Haltica nemorum). ◊ Compus: (
Entom.)
purice-de-apă = dafnie.
3. (La
pl.) Cuie foarte mici, cu floarea mare, folosite în tapițerie, în cizmărie etc.
4. (La
pl.) Impurități (de forma unor punctișoare) care apar pe țesăturile de bumbac nesupuse procesului de albire.
5. (
Tehn.; la
pl.) Bucăți mici de piatră, de beton sau de oțel care se așază pe fundul cofrajului, sub armături etc. [
Var.:
púrece, púrec s. m.] –
Lat. pulex, -icis.purice (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)púrice (púrici), s. m. –
1. Insectă parazitară (Pulex irritans). –
2. Joc care constă în a prinde din zbor o minge. –
3. Culoare la cărțile de joc, reprezentată la scară redusă la colțul cărților. –
4. Cuișor, țintă de bătut pingele. –
Var. puric, purec(e). Mr. puric, megl. puric, purițe, istr. purec. Lat. pūlĭcem (Pușcariu 1408; Candrea-Dens., 1479; REW 6816),
cf. vegl. pulko, it. pulce (
mil. püres, logud. púlige),
port. piuse, fr. puce, cat. pussa, sp.,
port. pulga. –
Der. purica (
var. pureca, mr. puric),
vb. (a curăța de purici; a examina, a recunoaște), din
lat. pūlĭcāre (Densusianu,
Hlr., 165; Pușcariu 1407; Candrea-Dens., 1479; REW 6817),
cf. logud. puligare, și probabil
it. piluccare, cat. pellucar, fr. éplucher; puricărie, s. f. (mulțime de purici);
puricariță (
var. puricică, puricioasă),
s. f. (plantă, Pulicaria vulgaris);
puricaș, s. m. (insectă, Podura nivalis);
puricătură, s. f. (bătaie);
puricel, s. m. (cuișor;
pl., terci de mălai cu grăsime sau unt);
purici, vb. (a bate ținte;
Mold., a așeza bîrnele care, după tencuială, formează peretele casei țărănești);
puricos, adj. (cu purici). – Din
rom. provine
mag. purecsa (Candrea-Dens., 1479).
purice (Dicționar de argou al limbii române, 2007)purice, purici s. m. 1. țintă la bocanc.
2. (
la pl.) paraziți pe o imagine de la televizor.
purice (Dicționaru limbii românești, 1939)púrice (est) și
púrece (vest) m. (lat.
pûlex, púlicis, it.
pulce, sard.
pulege, pv.
piuse, fr.
puce, sp. pg.
pulga). Un insect [!] dipter negru parazit pe corpu omuluĭ și animalelor și care scapă de urmărire pin [!] sărire (
púlex irritans).
A nu face puricĭ într´un loc, a nu rămînea mult acolo. Țintă cu gămălia mare care se bate în talpa încălțămintelor ca să nu se roadă. – Și
púric (nord).
purice (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PURICE, Aprodul ~, boier în slujba lui Ștefan cel Mare. În timpul bătăliei de la Șcheia (1486), împotriva turcilor, el a salvat viața domnului căzut de pe cal, dându-i calul său. Potrivit cronicarului Ion Neculce, pentru gestul său a fost boierit și a primit numele de Movilă, întemeind astfel neamul Movileștilor.
purice (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)púrice s. m.,
pl. púricipurice (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)purice m. V.
purece.