pungă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)púngă (púngi), s. f. –
1. Săculeț de bani. –
2. Unitate monetară
înv., care reprezenta la început conținutul unei pungi, cam 500 de piaștri sau 1781 bani de aur. –
3. Cornet, fișic. –
Mr. pungă. Mgr. ποὐγγη,
cf. ngr. πουγγί (Meyer,
Neugr. St., IV, 55; REW 6849; Tiktin),
cf. lat. med. punga. Se consideră în general că împrumutul din mgr. s-a produs prin intermediul
sl. pągna (Miklosich,
Slaw. Elem., 41; Miklosich,
Lexicon, 764; Densusianu,
Rom., XXXIII, 284; Densusianu,
Hlr., I, 260; Byhan 327; Conev 65; Rosetti, II, 92), dar această ipoteză nu pare necesară.
Der. pungoci (
var. pungoi, punghiță, punguliță),
s. n. și
f. (pungă);
punguliță, s. f. (plantă, Thlaspi arvense);
pungi, vb. ( a cîștiga bani, mai ales la jocuri; a șterpeli, a fura; a se strînge, a se încreți);
pungaș, s. m. (hoț ‹ de buzunare ›; hoțoman, șmecher);
pungăși, vb. (a fura);
pungășie (
var. pungășeală),
s. f. (furtișag);
pungășoaică, s. f. (hoață);
pungășesc, adj. (hoțesc);
pungășește, adv. (ca pungașii);
pungui, vb. (a (se) încreți;
refl., a se strînge, a se micșora);
pungăli vb. (
Munt., a coase prost), deoarece pare să se fi contaminat cu
împunge; pungăleală, s. f. (lucru prost făcut).