pufăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PÚFĂI interj. (Adesea repetat) Cuvânt care imită pufăitul lulelei. – Onomatopee.
Cf. puf1.pufăi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUFĂÍ, púfăi, vb. IV.
Intranz. 1. A respira, a sufla greu și cu zgomot pe nări.
2. A fuma expulzând fumul cu mici întreruperi zgomotoase (provocate de dezlipirea bruscă a buzelor). ♦ (Despre lulea) A scoate fum.
3. (Despre locomotive) A evacua aburul aflat sub presiune cu întreruperi ritmice, zgomotoase. –
Puf1 +
suf. -ăi.pufăĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)púfăĭ saŭ
púfuĭ și
-ĭésc, a
-í (d.
puf 2; sîrb.
puhati, a sufla. V.
pufnesc). Suflu scoțînd fum mult, vorbind de fumătorĭ și locomotive:
un tren venea pufăind.pufăi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pufăí (a ~) vb.,
ind. prez. 1 și 2
sg. púfăi, 3
púfăie, imperf. 3
sg. pufăiá; conj. prez. 1 și 2
sg. să púfăi, 3
să púfăiepufăì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pufăì v. a face puf din buze, a sufla fumul bând tutun. [Onomatopee].