puf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUF1 interj. Cuvânt care redă zgomotul produs de eliminarea bruscă și cu intermitențe a aerului (pe nări, pe gură), de lovirea în cădere a unui corp de o suprafață moale etc. – Onomatopee.
puf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUF2, (
5)
pufuri, s. n. 1. (De obicei cu sens colectiv) Pene mici, moi și fine, care constituie primul penaj al puilor sau care acoperă corpul unor păsări pe burtă și sub aripi, servind pentru umplerea pernelor, a plăpumilor etc. ◊
Expr. A crește în puf = a crește în confort, neducând lipsă de nimic.
2. (Cu sens colectiv) Peri fini și moi care cresc pe obraz; început de barbă sau de mustață.
3. (Cu sens colectiv) Părul mărunt, moale și mătăsos din blana unor animale.
4. (Cu sens colectiv) Perii mici și fini ai unor fructe, semințe etc.
5. Obiect de toaletă care servește la pudrat, făcut din puf
2 (
1) sau din alt material pufos.
6. (Adjectival, în compusul)
Bumbac-puf = bumbac brut obținut la cules.
7. (
Spec.) Minge de badmington. – Din
bg.,
scr. puh.puf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUF3, pufuri, s. n. Scaun scund, fără spătar, de formă cilindrică, capitonat sau făcut din material plastic umplut cu aer. – Din
fr. pouf.puf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)puf interj. – Imită forăitul. Creație expresivă,
cf. buf, uf. –
Der. pufăi (
var. pufui),
vb. (a (s)forăi; a pufni, a fuma pipă);
pufai, s. n. (prahiță, Lycoperdon communis);
pufăios, adj. (puhav);
pufni, vb. (a pufăi; a izbucni în rîs),
cf. bufni; pihăi, vb. (a forăi);
pifăi, vb. (a fuma);
pufnitură, s. f. (forăit, bufnet);
pufăit (
var. pufuit),
s. f. (bufnit, suflu);
pufnet, s. n. (bufnit).
puf (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)puf (púfi), s. m. –
1. Pene mici și moi. –
2. Perișor. –
3. Obiect care servește la pudrat. –
Mr. puh. Sl. puchŭ (Cihac, II, 298),
cf. bg.,
slov.
puh. Se confundă cu rădăcina expresivă a lui
puf, interj. –
Der. pufos, adj. (moale, afînat);
pufărie, s. f. (saltea de puf);
pufuliță, s. f. (plantă, Epilobium hirsutum);
împufat, adj. (afînat).
puf (Dicționar de argou al limbii române, 2007)puf s. n. sg. (deț.) țigară.
puf (Dicționaru limbii românești, 1939)1) puf n., pl.
urĭ (vsl.
puhŭ, rus. nsl.
puh, puf, din rădăcina imitativă
puh = rom.
puf 2, care există maĭ în toate limbile. V.
pufnesc, zăpușesc). Pene supțirĭ [!] și micĭ care acopere [!] pîntecele păsărilor:
cu pufu de gîscă se umple pernele. Primele pene cu care păsările ĭese [!] din oŭă. Un fel de păr foarte fin cu care-s acoperite unele fructe, maĭ ales persicele [!]. Un fel de cĭupercă numită și
pufaĭ și
gogoașă. (V.
gogoașă).
puf (Dicționaru limbii românești, 1939)2) puf ! interj. care arată suflarea. De ex.:
auzind pașĭ, el puf în lumînare = stinse lumînarea (rudă cu
puf 1 și cu
buf).
puf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)puf1 interj.puf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)puf2 (plantă, gogoașă de mătase)
s. m.,
pl. pufi