puțin (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PUȚÍN, -Ă, puțini, -e, adj.,
adv. I. Adj. 1. Care este în cantitate mică, un pic; care nu este de ajuns; insuficient. ◊
Expr. Puțin la minte = prostuț.
Puțin la simțire = nesimțitor, insensibil ♦ (Substantivat,
n.) Cantitate mică, număr mic din ceva.
Puținul cât a scris. ◊
Expr. Puțin a lipsit (sau
a rămas) să nu... sau
puțin de nu era să... = era cât pe-aci să... era pe punctul de a...
Pentru puțin! = formulă politicoasă de răspuns la o mulțumire.
2. De proporții, de dimensiuni mici, cu volum redus; mic;
fig. neînsemnat. ◊
Puțin la trup = mic și firav. ♦ De intensitate mică; slab.
3. (Despre noțiuni de timp) De mică durată; scurt. ◊
Loc. adv. În puține zile = peste câteva zile.
4. (Cu valoare de numeral nehotărât)
Puțini știu acest lucru. II. Adv. 1. În cantitate sau în măsură mică. ◊
Cel (sau
pe) puțin =
a) minimum;
b) în orice caz, măcar, barem.
Câtuș (sau
cât) de puțin = nici în cea mai mică măsură; deloc, nicidecum.
Nu mai puțin = de asemenea, deopotrivă.
Pe (sau
cu) puțin = ieftin.
(Cu) puțin mai... = (cu) ceva mai...
Merg puțin mai înaintea lui. Mai puțin de... = în număr sau în cantitate mai mică decât...
(Puțin) câte puțin sau
(câte) puțin-puțin = încetul cu încetul, pe rând.
Mult-puțin = cât o fi, oricât. ♦ În oarecare măsură, întrucâtva. ♦ Cam, oarecum.
Surâse puțin ironic. ♦ (Precedat de „cel mai”, servește la formarea superlativului relativ de inferioritate)
Cel mai puțin reușit dintre tablourile expuse. 2. Pentru scurt timp, pentru un interval mic; câtva timp. ◊
Peste puțin = în curând, în scurt timp.
De puțin = de scurt timp, de curând. –
Et. nec.puțin (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)puțín (puțină), adj. – Insuficient, redus. –
Mr. p(u)țîn, psîn, megl. puțǫn, istr. puțin. Origine obscură. Provine fără îndoială din rădăcina expresivă *
piț-, cf. puță, dar
der. nu este clară.
Cf. lat. med. pusinnu, pittinus „mic”, și toate cuvintele romanice care exprimă această idee și care în general sînt puțin clare. Pentru comparativul
mai puțin, cf. sard. prus pagu ‹
plus paucum. În general se încearcă să se explice acest cuvînt în două feluri: pornind de la
paucus, prin intermediul unui
der. *
paucinum (Cipariu,
Gram., II, 347; Pascu, I, 150), sau pornind de la
putus, prin intermediul lui *
putinus (Meyer,
IF, VI, 122; Candrea,
Rom., XXXI, 314; Pușcariu 1418; Loewe 57; REW 6550).
Der. puțintel (
f. puțintea, puțintică),
adj. (nițel), probabil formă disimilată a lui *
puțincel (Pușcariu,
Dacor., I, 326);
puținătate (
var. puținime, puțintime),
s. f. (cantitate mică);
împuțina, vb. (a reduce, a micșora).
puțin (Dicționaru limbii românești, 1939)puțín, -ă adj. (cp. cu lat.
*putinus orĭ
*paucînus, d.
paucus, puțin). În mică cantitate, nițel, o leacă, nu mult:
puținĭ oamenĭ, banĭ; puțină apă, lume. Adv.
A vorbit, a mîncat, a ploŭat puțin. S. n. fără pl. Cantitate mică:
maĭ bun e puținu sigur de cît [!] multu nesigur. Cel puțin, măcar, minimum, în tot cazu:
eraŭ cel puțin zece (în Munt. și
pe puțin: era pe puțin o mie).
Om puțin la minte, prost.
Puțin la trup, scund, mic.
Pe (saŭ
cu)
puțin, pe (saŭ
cu) puținĭ banĭ orĭ pe puține foloase:
a vinde, a te mulțumi pe (saŭ
cu)
puțin. – În nord
puțun.puțin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!puțín1 adj. pr. m.,
pl. puțíni; f. puțínă, pl. puțíne; g.-d. pl. m. și
f. (numai antepus)
puțínorpuțin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)puțín2 adv. (muncește puțin)puțin (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)puțín3 s. n. (din puținul meu)puțin (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)puțin a. și adv. în mică cantitate:
puțină apă, bea puțin; cel puțin, măcar. [Lat. *PUTINUS, mic, din PUTUS, copil (cf. it.
piccino, mic, mărunt și copil mic)]. ║ n. număr mic.