prost (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROST, PROÁSTĂ, proști, proaste, adj.,
s. m. și
f. 1. Adj.,
s. m. și
f. (Om) lipsit de inteligență, fără judecată, fără minte; nătărău, nerod, tont, prostănac. ◊
Expr. Un prost și jumătate = foarte prost.
A face pe prostul = a simula prostia. ♦ (Om) care se încrede ușor; (om) naiv, credul. ◊
Expr. A-și găsi prostul = a-și găsi omul pe care să-l poată înșela ușor, pe care să-l poată duce de nas.
2. Adj.,
s. m. și
f. (
Înv. și
pop.) (Persoană) fără știință de carte; (om) neînvățat, ignorant. ♦ (Om) lipsit de rafinament; (om) simplu, neevoluat.
3. Adj. De condiție socială modestă, din popor, de jos, de rând. ◊ (În trecut)
Soldat prost = ostaș fără grad; soldat.
4. Adj. Obișnuit, comun. ♦ De calitate inferioară, lipsit de valoare.
5. Adj. (Adesea adverbial) Care nu este așa cum trebuie (din punct de vedere calitativ, funcțional etc.); necorespunzător, nesatisfăcător. ♦ (Adverbial; în legătură cu verbul „a vorbi”) Stricat, incorect. ♦ (Despre situații, știri, întâmplări etc.) Neplăcut, nefavorabil, nenorocit. ♦ (Despre vreme) Nefavorabil, rău. ♦ Nepriceput, nepregătit, neîndemânatic într-o meserie, într-o profesiune etc.
6. Adj. Dăunător; neprielnic. ◊
Expr. Glumă proastă (sau
de prost gust) = glumă fără haz, care supără, jignește.
Vorbă proastă = vorbă îndrăzneață sau injurioasă;
p. ext. ceartă. – Din
sl. prostŭ.prost (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prost (proástă), adj. –
1. Simplu, curent, ordinar. –
2. Simplu, pur, curat. –
3. Simplu, plebeu, sărac. –
4. Ordinar, vulgar, trivial, grosolan, necioplit. –
5. Nătîng, neghiob, tont, tîmpit. –
Mr. prostu. Sl. prostŭ „simplu” (Miklosich,
Slaw. Elem., 40; Cihac, II, 296; Șeineanu,
Semasiol., 226),
cf. sb. prost „simplu”,
rus. prostyĭ „ticălos”,
mag. paraszt „țăran”. Primele sensuri sînt
înv. –
Der. prostac (
var. prostălău, prostan, prostănac, prostovan, prostovatic, prostănău, prostatic),
adj. (tont, neghiob, prost);
prostesc, adj. (de prost);
prostește, adv. (ca proștii);
prosti, vb. (a se tîmpi; a se sustrage de la ceva, a scăpa; a insulta, a face pe cineva prost; a înșela), dubletul lui
prosti, vb. (
înv.,
refl. a renunța la o slujbă, a-și da demisia), din
sl. prostiti „a ierta”;
prostie, s. f. (nătângie, nerozie; proxilitate; fleac, moft);
prostime, s. f. (
înv., nerozie; popor de jos, vulg);
prosteală, s. f. (neîndeplinire, nerealizare; amăgeală);
prostitură, s. f. (haine de toată ziua, îmbrăcăminte obișnuită).
prost (Dicționaru limbii românești, 1939)prost, proástă adj., pl.
ștĭ, ste (vsl.
prostŭ, întins, neîndoit, simplu, nepriceput; rus.
próstyĭ, simplu, josnic, sîrb.
prost, simplu, natural; ung.
paraszt, rustic). Simplu, ordinar, de rînd:
călugăr, soldat prost (nu
gradat). Simplu, naiv, nerafinat:
un tînăr prost. Din treapta de jos, plebeŭ:
femeĭe proastă. De calitate inferioară, ĭeften [!], uzat:
haĭne proaste, marfă proastă. Fără minte, lipsit de inteligență:
omu acesta e ignorant, dar nu e prost. Fără spirit, nesărat:
glumă proastă. Banĭ proștĭ, potronicĭ.
A nu fi prost, vorbind de ceĭa ce simțĭ, a fi mare, intens:
bucuria, spaĭma, rușinea luĭ nu era proastă. E prost de dă în gropĭ, e foarte prost (fără minte). Subst. Plebeŭ, om din popor (mitocan, mahalagiŭ, țăran):
acest om s´a ridicat din proștĭ. Fără minte:
nu te pune cu prostu. Adv. Ca prostu (urît, fără talent, fără nobleță):
a cînta prost, a te purta prost. A te purta prost (în general), a nu fi corect, a face obrăzniciĭ (ca copil, ca elev), a te îmbăta, a fura (ca servitor) ș. a. V.
bleot, dobitoc, găgăuță, gogoman, idiot, motolog, nătăfleț, năuc, neghĭob, nerod, nebun, tîmpit, tont, urît, zălud, zărghit, zevzec.prost (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PROST [pro],
Alain (
n. 1955), automobilist francez. Campion mondial de Formula 1 (1985, 1986, 1989 și 1993). A obținut 51 de victorii de Grand Prix.
prost (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prost adj. m.,
s. m.,
pl. proști; adj. f.,
s. f. proástă, pl. proásteprost (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prost a.
1. simplu, ordinar:
soldat prost, haine proaste țărănești ISP.;
2. din treapta de jos;
la femei de neam și la cele proaste ISP.;
3. de rând:
glumă proastă; 4. fig. comun:
bucuria lor n’a fost proastă CR.
atunci rușinea ta n’a fi proastă CR.;
5. fără minte sau judecată:
prost de dă în gropi. [Slav. PROSTŬ, lit. întins, neîndoit (= simplu)]. ║ m.
1. om prost:
e un prost; 2. om din popor, din gloată:
proști, dar mulți; 3. cerșetor (v.
prosteală).