prochimen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PROCHÍMEN, prochimene, s. n. 1. (
Bis.) Nume dat versetelor din psalmi care se cântă înainte de a se citi un pasaj din Biblie sau înainte de o rugăciune sau de o cântare.
2. (
Înv.; în
expr.)
A veni la prochimen = a reveni la subiect, după o digresiune.
A aduce (pe cineva)
la prochimen = a îndrepta, a aduce (pe cineva) pe calea cea bună. – Din
ngr. prokímenon.prochimen (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prochímen (prochímene), s. n. – Chestiune, problemă.
Ngr. προϰείμενον „plan” (Cihac, II, 690; Gáldi 236).
Sec. XIX,
înv.prochimen (Dicționaru limbii românești, 1939)prochímen n., pl.
e (ngr.
prokimenon, vgr.
prokeímenon, d.
pró-keimai, zac în ainte [!]. Cp. cu
ob- saŭ
sub-ĭect. V.
ipochimen, cimitir).
Sec. 19. Subĭect, lucru de care e vorba:
să venim la prochímen. Vers din psalmĭ (care se cîntă în ainte de un capitul [!] din biblie).
prochimen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prochímen s. n., (versete)
pl. prochímeneprochimen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prochimen m. obiect în chestiune:
să venim la prochimen PANN. [Gr. mod. PROKÍMENON, proiect, plan [slav. PROKÍMENŬ, vorbă, vorbire)].