prispă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRÍSPĂ, prispe, s. f. 1. Un fel de terasă îngustă înălțată de-a lungul peretelui din față (uneori și al celor laterali) la casele țărănești, lipită cu pământ sau pardosită cu scânduri, adesea mărginită de o balustradă scundă de lemn sau de zidărie.
2. Porțiune de teren cu suprafața plană, fără denivelări (situată la diferite altitudini); platformă, tăpșan.
3. Dig rudimentar de pământ sau de lemn folosit pentru a menține nivelul apei în bălți. – Probabil din
sl. *prisŭpa.prispă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)príspă (príspe), s. f. – Un fel de terasă îngustă de-a lungul fațadei caselor țărănești.
Sl. (
bg.)
prisŭpa „terasament”,
cf. bg. prĕspa „avalanșă”,
ceh. pŕispa „dună” (Cihac, II, 213; Tiktin; Conev 80).
prispă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)prispă, prispe s. f. scaun înalt așezat lângă bar.
prispă (Dicționaru limbii românești, 1939)príspă f., pl.
e (vsl.
prisŭpa, id.; bg.
prĭespa, avalanșă; rut.
prispa, prispă; pol.
przyspa, dună. V.
nisip). Tîrnaț, terață [!] îngustă în fața caseĭ (orĭ și pin prejur [!]). La casele țărăneștĭ e o simplă bancă de lut, la altele e și chear [!] o adevărată terață orĭ verandă. – În Serbia
prismă. V.
podmol, trotuar, refugiŭ.prispă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)príspă s. f.,
g.-d. art. príspei; pl. príspeprispă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prispă f. pat de pământ bătătorit din lungul peretelui din față (la o casă țărănească). [Slav. PRISŬPA, ridicătură de pământ].