priință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIÍNȚĂ, priințe, s. f. (
Pop.)
1. Atitudine favorabilă; bunăvoință, simpatie, prietenie. ◊
Expr. A fi (cuiva)
cu priință = a fi devotat, credincios (cuiva), a fi de partea cuiva.
2. Folos, ajutor, serviciu. ◊
Loc. adj. De (sau
cu) priință = folositor. –
Prii +
suf. -ință.priință (Dicționaru limbii românești, 1939)priínță f., pl.
e (d.
priesc).
Vechĭ. Bunăvoință.
Azĭ. Prielnicie, calitatea de a fi priincĭos:
priința aeruluĭ de brad.priință (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)priínță (
pop.)
s. f.,
g.-d. art. priínței; pl. priínțepriință (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)priință f. favoare:
cerul le-a fost cu priință. [V.
priì].