priință (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIÍNȚĂ, priințe, s. f. (
Pop.)
1. Atitudine favorabilă; bunăvoință, simpatie, prietenie. ◊
Expr. A fi (cuiva)
cu priință = a fi devotat, credincios (cuiva), a fi de partea cuiva.
2. Folos, ajutor, serviciu. ◊
Loc. adj. De (sau
cu) priință = folositor. –
Prii +
suf. -ință.