prihană (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRIHÁNĂ, prihane, s. f. (Rar) Faptă care încalcă morala; vină morală, necinste; păcat. ◊
Loc. adj. Fără (de) prihană = curat, pur
2, nevinovat; cast. – Din
ucr. pryhana.prihană (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)prihánă (prihắni), s. f. –
1. (Înv.) Acuzație, vină. –
2. Pată, defect, cusur, meteahnă.
Sl. dar lipsește etimonul exact,
cf. ceh. prihana, pol. przygana, rut. prigana (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 237; Tiktin),
cf. prigoni. Trecerea lui
g ›
h nu a fost explicată. –
Der. prihăni, vb. (a păta);
prihanie, s. f. (pată, dezonoare);
neprihănit, adj. (pur, curat, cast).
prihană (Dicționaru limbii românești, 1939)prihánă f., pl. inuz.
e (rut.
prigana, pron.
-hana; ceh.
prihana și
hana, oprobriŭ [d. vgerm.
hūna, ngerm.
hohn, oprobriŭ, de unde și fr.
honnir, a reproba], infl. de vsl.
-gonĭatĭ, goniti, a goni).
Vechĭ. Oprobriŭ, pată morală.
Fără prihană, neprihănit, nepătat, imaculat.
prihană (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prihánă (rar)
s. f.,
g.-d. art. prihánei; pl. priháneprihană (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prihană f. pată sufletească; fig.
fără prihană, curat la inimă, cast, prob. [Ceh PRIHANA, mustrare].