prestigiu (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))PRESTÍGIU s. n. Autoritate morală de care se bucură cineva sau ceva; vază, considerație; importanță. ◊
Fig. Strălucire, farmec, atracție. –
Fr. prestige (
lat. lit. praestigium).
prestigiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRESTÍGIU s. n. 1. Autoritate morală, considerație, influență de care se bucură cineva sau ceva; vază, importanță. ◊
Loc. adj. De prestigiu = care onorează, care aduce glorie, considerație; important, valoros.
2. (Rar) Strălucire, farmec, atracție. – Din
fr. prestige.prestigiu (Dicționar de neologisme, 1986)PRESTÍGIU s.n. Autoritate morală; vază, considerație. ♦ (
Fig.) Strălucire, atracție. [Pron.
-giu. / < lat.
praestigium, cf. it.
prestigio, fr.
prestige].
prestigiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)PRESTÍGIU s. n. autoritate morală deosebită, vază, considerație. (< fr.
prestige, lat.
prestigium)
prestigiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)prestígiu [
giu pron. giu]
s. n.,
art. prestígiulprestigiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)prestigiu n.
1. iluziune operată de o vrajă;
2. farmec exercitat asupra minții de producțiunile literare și artistice:
prestigiul elocvenței; 3. autoritate morală:
prestigiul numelui.prestigiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*prestígiŭ n. (lat.
praestigium, scamatorie, escamotare, de unde vine fr.
prestige, farmec, iluziune, prestigiŭ; it.
prestigio). Încredere pe care o inspirĭ altuĭa pin [!] forța fizică, morală saŭ științifică, autoritate morală, credit:
prestigiu tatăluĭ în familie; prestigiu unuĭ profesor, uneĭ armate, uneĭ firme.