praștie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PRÁȘTIE, praștii, s. f. 1. Veche armă de luptă formată dintr-o bucată de piele legată cu două sfori, cu care se aruncau pietre asupra dușmanului; (azi) jucărie făcută dintr-una sau două fâșii de elastic la capătul cărora se leagă o bucată de piele, de cârpă etc. în care se pune o pietricică spre a fi azvârlită. ◊
Loc. adj. Ca din praștie = repede, cu viteză; în mod violent.
2. Aruncătură cu praștia (
1); distanța pe care o străbate o piatră azvârlită cu praștia. ◊
Expr. Ca de o praștie sau
cât dai (sau
ajungi) cu praștia = la o distanță relativ mică.
3. Frânghie, funie care se leagă de leucă ori de capătul osiei unei căruțe și de care se prinde un cal lăturaș. ◊
Cal de praștie = cal lăturaș. ◊
Expr. (
Reg.)
A-și lua hamul și praștia = a-și căuta de lucru; a se apuca cu hotărâre de treabă; a-și găsi un rost. ♦ Frânghie sau căpăstru de care se ține un cal pentru a-l dresa. ◊
Expr. A da un cal la praștie = a dresa un cal, ținându-l de o frânghie și făcându-l să alerge în cerc. – Din
sl. prašta.praștie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)práștie (prắștii), s. f. –
1. Veche armă de aruncat bolovani. –
2. Distanță străbătută de o piatră aruncată cu praștia. –
3. Ceatlău prins la capătul osiei pentru a permite înhămarea a trei cai. –
4. Căpăstru, frînghie cu care se dresează caii la manej. –
Mr. praoște, megl. praști. Sl. prašta (Miklosich,
Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 261; Conev 122),
cf. bg. praštka, cr.,
slov.,
prača, rus. prăstĭ. –
Der. prășcău (
var. prașcău),
s. m. (
Mold.,
Trans., haimana, pierde-vară);
prăștiaș, s. m. (luptător cu praștia, cal lăturaș);
prăștier, s. m. (cal lăturaș);
împrăștia, vb. (a răspândi, a risipi, a dispersa).
praștie (Dicționar de argou al limbii române, 2007)praștie I. s. f. pl. praștii (deț.) reșou artizanal confecționat dintr-o rezistență și o cărămidă tip BCA.
II. adj. pred. 1. ferfeniță, zob; stricat.
2. istovit, epuizat.
praștie (Dicționaru limbii românești, 1939)práștie f., pl.
aștiĭ și
ăștiĭ (vsl. rut.
prašta, bg.
praštka, praška, praștie;
prŭštĭy, a pîrli, a exploda. V.
proașcă, împrăștiĭ. Un instrument compus dintr´o bucată de pele [!] maĭ lată legată cu doŭă curele așa în cît [!] să poată ținea o peatră [!] saŭ o bucată de plumb pe care, învîrtind praștia, s´o poțĭ arunca la sute de metri:
la ceĭ vechĭ praștia era o ucigătoare armă de războĭ. Fig. A da cu praștia pe undeva, a te duce rar pe acolo.
A învăța carte cu praștia, a învăța pe apucate, azĭ un pic, la anu ĭar un pic, și așa maĭ încolo. Funie lungă de care e legat un cal pe care-l învețĭ să alerge în cerc în prejuru [!] tăŭ:
a da un cal la praștie. Cal înhămat la praștie, cal în ceatlăŭ, lăturaș.
praștie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)práștie (-ti-e) s. f.,
art. práștia (-ti-a), g.-d. art. práștiei; pl. práștii, art. práștiile (-ti-i-)praștie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)praștie f.
1. unealtă de aruncat, compusă dintr’un ochiu susținut de două sfori;
a da cu praștia pe undeva, a merge rar;
a da cu praștia prin, a căuta să fure;
2. partea din dreapta sau din stânga calului (la trăsură):
cal de praștie. [Slav. PRAȘTA].