portar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PORTÁR, portari, s. m. 1. Persoană însărcinată cu paza (intrării) unei întreprinderi, a unei instituții, a unei case de locuit etc.
2. Boier însărcinat cu paza curții domnești (și cu alte treburi de protocol, administrative etc.). ◊
Portar de Suceava (sau
al Sucevei) = mare dregător însărcinat cu apărarea capitalei și a curții domenești moldovene; comandant suprem al oștirii moldovene din trecut; hatman.
3. Sportiv dintr-o echipă care apără spațiul porții proprii spre a evita primirea de goluri. –
Poartă +
suf. -ar.portar (Dicționaru limbii românești, 1939)portár m. (d.
poartă saŭ lat.
portarius, de unde și ngr.
portáris).
Vechĭ. Titlu unor funcționarĭ: în Țara Românească
portaru cel mare (numit și
portár-bașá, după turc.
kapuğu-bașy, V.
capugi-bașa), cel ce introducea la domn oaspețiĭ Turcĭ maĭ însemnațĭ (numit
ușer în Mold.).
Vel-portaru de Suceava (Mold.), șefu conduceriĭ armateĭ (înlocuit pe urmă pin [!]
hatman). – Fem.
-ăreásă, pl.
ese, și
-ăriță, pl.
e.portar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)portár s. m.,
pl. portáriportar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)portar m.
1. cel ce păzește poarta;
2. od.
portar-bașa, Marele ușier, înnaltă funcțiune în Țările române și în Turcia, corespunzând lui
capugi-bașa, introducător al palatului domnesc sau al Seraiului. [Lat. PORTARIUS].