popas (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POPÁS, popasuri, s. n. 1. Oprire pentru odihnă în timpul unui drum mai lung; ședere mai îndelungată într-un loc (în timpul unei călătorii). ♦ (
Pop.) Pauză în timpul unei activități; odihnă. ◊
Loc. adj.,
adv. Fără popas (sau
popasuri) = neîncetat, neîntrerupt; continuu. ◊
Loc. adv. (Rar)
În popasuri = agale, alene, cu întreruperi. ◊
Expr. A nu avea popas (sau
popasuri) = a nu avea astâmpăr, a nu avea liniște, a nu-și găsi locul.
2. Loc în care se oprește cineva pentru a poposi; loc destinat pentru oprire. – Din
sl. popasŭ.popas (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)popás (popásuri), s. n. –
1. Oprire, odihnă. –
2. Pauză în procesiunile mortuare.
Sl. popasŭ „pășune” (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 150; Conev 68),
cf. pol.,
sb. popas „oprire pentru a hrăni turma”. –
Der. poposi, vb. (a opri pentru odihnă, a face popas), în loc de *
popăsi, datorat labialei precedente,
cf. zăbovi.popas (Dicționaru limbii românești, 1939)popás n., pl.
urĭ (vsl.
popasŭ, pășune, d.
po-pasti, a paște, a păzi la păscut; rut. pol.
popas, răgaz, popas p. a hrăni. V.
is-pas). Oprire din călătorie p. odihnă:
a face popas, popasurile uneĭ armate. Locu ales p. popas. V.
stațiune, haltă, etapă, staniște.popas (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)popás s. n.,
pl. popásuripopas (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)popas n.
1. locul unde trupele în marș se opresc spre a petrece noaptea;
2. stațiune ce fac călătorii:
pe drum stătură să facă popas ISP.;
3. loc fixat pentru popas. [Slav. POPASŬ, pășune: primitiv termen ciobănesc].