poghibală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)POGHIBÁLĂ, poghibale, s. f. (
Reg.) Om de nimic, secătură, pușlama. – Din
ucr. pohybel', rus. pogibel'.poghibală (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)poghibálă,
poghibále, s.f. (reg.)
1. om de nimic, om rău, pușlama, secătură, derbedeu; ștrengar.
2. om slab sau vită slabă.
3. lighioană, dihanie.
4. rămășiță de la snopii de cereale fără spic.
poghibală (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)poghibálă (poghibále), s. f. – (
Mold.) Lepădătură, monstru.
Rus. pogibal „ruinat”,
bg. pogibeli „ruină” (Tiktin),
sb. pogibao „ruină”.
poghibală (Dicționaru limbii românești, 1939)poghibálă f., pl.
e (rus.
pogibálŭ, -ála, part. d.
pogibátĭ, a peri [!], a se ruina: rus. rut. bg.
pogibelĭ, moarte, ruină).
Mold. Monstru, arătare, pocitanie, ființă foarte urîtă. – Și
poghigală (Cov.) și
pughibală (Dor., Drum Drept, 1916, 378).
poghibală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)poghibálă (
reg.)
s. f.,
g.-d. art. poghibálei; pl. poghibálepoghibală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)poghibală f. Mold. om de nimic, ștrengar:
poghibale spurcate ce sunteți ! CR. [Vechiu-rom.
poghibală («acea
poghibală spurcată, Spandoni», N. Muste): cf. bulg. POGHIBEL, stricăciune].