plocon (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PLOCÓN, plocoane, s. n. 1. Dar omagial intrând în obligațiile vasalilor către Poartă sau ale supușilor către curtea domnească sau către stăpânul moșiei; (astăzi,
fam.) dar, cadou (făcut adesea pentru un serviciu, o favoare). ◊
Expr. A duce (sau
a aduce, a trimite etc. pe cineva)
plocon (cuiva) = a prezenta pe cineva cuiva, a pune pe cineva în fața cuiva. ♦
Spec. Dar care se dă nașilor (la nuntă, la botez sau în anumite ocazii).
2. (
Înv.) Jertfă, ofrandă.
3. (Și în sintagma
plocon de nume) Denumire dată, în evul mediu, în țările române, unor dări sau daruri, devenite apoi obligații ale birnicilor. [
Var.:
poclón s. n.] – Din
sl. poklonŭ.plocon (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)plocón (plocoáne), s. n. – Cadou, dar. Se spunea înainte despre daniile făcute, mai mult sau mai puțin silit, domnului sau marilor dregători; în epoca modernă mai ales despre daruri oferite cu o anumită solemnitate (
Trans., dar de botez). –
Ploconul steagului, contribuție pretinsă de fiecare schimbare de domnitor; se percepea și de la cei scutiți și de la marii boieri; pentru oamenii de rînd se micșora la două
sferturi. –
Plocon domnesc, impozit adițional în favoarea strîngerilor de biruri asupra oilor, grînelor și vinurilor; legiferat de Constantin Mavrocordat în medie pentru zece oi. –
Var. înv. poclon. Megl. puclon. Sl. poklonŭ „reverență” (Miklosich,
Lexicon, 609; Cihac, II, 269; Conev 58),
cf. bg.,
sb. poklon. –
Der. ploconi, vb. refl. (a se înclina, a face temenele, a saluta respectuos, a se umili), din
sl. po(dŭ)kloniti, poklanjati; ploconeală, s. f. (aplecare, ploconire).
plocon (Dicționaru limbii românești, 1939)plocón (vechĭ, azĭ est) n., pl.
oane (vsl.
po-klonŭ, plecăcĭune, închinăcĭune, dar, tribut). Dar oferit unuĭ superior (cum fac maĭ ales țăraniĭ cînd vor să-șĭ atragă o favoare) saŭ (Trans.) uneĭ lehuze (rodin). Odinioară, un bir numit maĭ des
baĭramlî́c.plocon (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)plocón s. n.,
pl. plocoáneplocon (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)plocon n.
1. dar făcut unui superior de către un inferior:
după vechiul obiceiu, Măriei sale plocon îi duce GR. AL.;
2. od. dare numită obișnuit
bairamlâc. [Mold.
poclon = slav. POKLONŬ, închinăciune, dar, tribut].