piron (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIRÓN, piroane, s. n. Cui (de oțel) lung și gros, curbat (în unghi drept) la unul din capete și folosit la îmbinarea pieselor unei construcții de lemn, la fixarea unui obiect greu pe perete etc.;
p. gener. cui mare. ◊
Expr. (
Fam.)
A face (la) piroane (și cuie) = a clănțăni din dinți din cauza frigului; a dârdâi. (
Fam.)
A tăia (la) piroane = a spune minciuni. – Din
sl. pironŭ.piron (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pirón (piroáne), s. n. –
1. Cui mare. –
2. Minciună. –
Var. piroi. Mr. peronă „ac”.
Ngr. πηροῦνι, περόνι (Cihac, II, 686; Meyer 326; REW 6366; Tiktin). –
Der. pironi, vb. (a bate în cuie, a fixa; a imortaliza).
piron (Dicționar de argou al limbii române, 2007)piron, piroane s. n. (er.) penis.
piron (Dicționaru limbii românești, 1939)pirón n., pl.
oane (ngr.
pirúni, furculiță, cuĭ, d. vgr.
peróne, bold, cuĭ,
peiro, străpung; vsl.
pironŭ, pirunŭ, furcă, sîrb.
pirun, furculiță). Cuĭ:
a bate o scîndură în piroane. Fig. Cov. A face piroane, a tremura de frig cînd te scalzĭ mult. – În Munt. vest. Trans. Olt.
piróĭ, pl.
oaĭe.piron (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pirón s. n.,
pl. piroánepiron (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)piron n. cuiu gros. [Gr. mod. PIRÓNI].