pingea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PINGEÁ, pingele, s. f. Bucată de talpă folosită pentru a înlocui partea anterioară a tălpilor uzate (uneori și tocurile);
p. ext. partea anterioară a tălpii încălțămintei, pe care se calcă. [
Var.:
pingícă s. f.] – Din
tc. pençe.pingea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pingeá (pingéle), s. f. – Talpă de încălțăminte.
Tc. (
per.)
pence (Șeineanu, II, 295; Loebel 76; Lokotsch 1620),
cf. alb. pandzë (Meyer 318),
bg. penče, sb.,
cr. pendže (Cihac, II, 250). –
Der. pingeli, vb. (a bate pingele; a înșela, a escroca; a trage pe sfoară) pentru sensul al doilea
cf. papugiu, potlogar, potcovi; pingelui, vb. (a pune pingele), rar;
pingeluială, s. f. (dresul pingelelor).
pingea (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pingea, pingele s. f. (iron.) obraz.
pingea (Dicționaru limbii românești, 1939)pingeá și (Olt.)
pengeá f, pl.
ele (turc.
pencé și
pençe, d. pers.
penğe, laba). Partea din nainte [!] a tălpiĭ la încălțăminte:
a pune pingele noĭ unor ghete vechĭ. Fig. Fam. A pune cuĭva pingele, a-l pingeli, a-l înșela. V.
rindea, tejghea.pingea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pingeá s. f.,
art. pingeáua, g.-d. art. pingélei; pl. pingéle, art. pingélelepingeà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pingeà f. talpa cismei (la încălțămintea țărănească); fig.
a pune cuiva pingeaua, a-l înșela (locuțiune metaforică luată dela cismari). [Turc. PENDJE].