pișcătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PIȘCĂTÚRĂ, pișcături, s. f. 1. Faptul de a pișca, pișcare a pielii; ciupitură.
2. înțepătură, mușcătură de insectă. ♦
Fig. Vorbă usturătoare; ironie.
3. Bucățică sau cantitate mică ruptă din ceva; fărâmă. ♦ Urmă rămasă la locul din care s-a scos această bucățică. ♦ (
Pop.) Crestătură făcută la urechile unor animale, pentru a Ie însemna. –
Pișca +
suf. -ătură.pișcătură (Dicționaru limbii românești, 1939)pișcătúră f., pl.
ĭ. Rezultatu pișcăriĭ:
pe pelea [!] luĭ se vedeaŭ pișcăturile puricilor. Fig. Foarte mică cantitate (ca germ.
ein bisschen):
o pișcătură de pîne [!]. Fig. Vorbă pișcătoare:
nu putea suferi pișcăturile luĭ.pișcătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pișcătúră s. f.,
g.-d. art. pișcătúrii; pl. pișcătúripișcătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pișcătură f.
1. mușcătură:
pișcătură de purici; 2. fig. înțepătură.