pelican (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PELICÁN, pelicani, s. m. Pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu pene albe, cu cioc lung și puternic, cu un sac elastic sub maxilarul inferior, în care adună peștii cu care se hranește; babiță
(Pelecanus onocrotalux). [
Var.:
pelecán, s. m.] – Din
ngr. pelekán, lat. pelicanus, fr. pélican.pelican (Dicționar de neologisme, 1986)PELICÁN s.m. Pasăre acvatică din ordinul palmipedelor, cu ciocul lung și cu un sac elastic sub maxilarul inferior; (
pop.) babiță. [< fr.
pélican, lat.
pelicanus].
pelican (Marele dicționar de neologisme, 2000)PELICÁN s. m. pasăre palmipedă cu ciocul lung și cu un sac elastic sub maxilarul inferior. (< fr.
pélican, lat.
pelicanus, gr.
pelekan)
pelican (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pelicán (pelicáni), s. m. – Pasăre mare acvatică (Pelecanus onocrotalus). –
Var. înv. pelecan. Mr. pilican „barză”. Mgr. πελεϰάν (Tiktin).
pelican (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PELICÁN (‹
ngr.,
fr.,
lat.)
s. m. Gen de păsări migratoare, ihtiofage, din ordinul pelecaniforme, răspândite în ținuturile tropicale și temperate din Asia, Africa, S Europei și America. În România se întâlnesc:
p. comun = pasăre lungă de
c. 1,40-1,80 m, cu anvergură de 2,7-3,3 m, cu penaj alb, marginea aripilor neagră și cu cioc lung și puternic, sub care se află o pungă de piele galbenă și elastică în care adună peștii ce-i servesc drept hrană (
Pelecanus onocrotalus); bun înotător; zboară cu ușurință pe distanțe lungi; trăiește în stoluri și clocește în colonii în Delta Dunării(unde se află cele mai importante colonii de
p. din Europa); este ocrotit de lege;
sin. babiță; p. creț =
p. asemănător cu primul, ceva mai mare, cu marginea aripilor gri-albicioasă, cu pene crețe pe ceafă, ocrotit prin lege (
Pelecanus crispus); babiță creață.
pelican (Dicționaru limbii românești, 1939)*pelicán m. (lat.
pelicánus și
pelecánus, vgr.
pelekán, -ános). O pasăre palmipedă maĭ mare de cît [!] lebăda, cu penele albe bătînd puțin în roș și cu cĭocu foarte mare și lat (pop.
bábiță saŭ
batcă). – În biblia d. 1688
pelecan (după ngr.). – Pelicanu se hrănește cu peștĭ marĭ pe care-ĭ prinde în apele neadîncĭ (unde obișnuĭește să trăĭască) mînîndu-ĭ spre mal cu un cîrd întreg de tovarășĭ. El are un miros neplăcut de pește. V.
neĭasită.pelican (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pelicán s. m.,
pl. pelicánipelican (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pelican m. babiță, pasăre acvatică din ordinul palmipedelor, cu ciocul larg și cu ezofagul dilatat în formă de pungă pentru păstrarea alimentelor
(Pelecanus onocrotalus): pelicanul e mâncăcios, sboară și înnoată foarte bine.
pelican (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PELICÁN, pelicani, s. m. Pasăre acvatică migratoare de talie mare, cu pene albeçiocul lung și puternic, cu un sac elastic sub maxilarul inferior, în care se adună peștii cu care se hrănește; babiță
(Pelecanus onocrotalux). [
Var.: (
înv.)
pelecán s.m] — Din
ngr. pelekán, lat. pelecanus, fr. pélican.