pazvangiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PAZVANGÍU, pazvangii, s. m. (
Înv.) Ostaș din trupele rebele ale lui Pazvantoglu (Pazvan-Oglu), care făceau dese incursiuni de pradă în Țara Românească, la sfârșitul
sec. XVIII și începutul
sec. XIX;
p. ext. hoț, tâlhar, pungaș; pazvant, pazvantlâu, pazvantoglu. –
Pazvant +
suf. -giu.pazvangiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pazvangíu (
înv.)
s. m.,
art. pazvangíul; pl. pazvangíi, art. pazvangíii (-gi-ii)pazvangiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PAZVANGÍU, pazvangii, s. m. (
înv.) Ostaș din trupele rebele ale lui Pazvantoglu (Pazvan-Oglu), care făceau dese incursiuni de pradă în Țara Românească, la sfârșitul
sec. XVIII și începutul
sec. XIX;
p. ext. hoț, tâlhar, pungaș; pazvant, pazvantlâu, pazvantoglu. —
Pazvant +
suf. -giu.pazvangiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pazvangíŭ și
-antlî́ŭ m. (d.
Pazvántoglu și
-óglu [„fiŭ de pazvan”, fiind-că bunicul luĭ fusese păzitoru orașuluĭ Sofia], un German turcit care ajunsese pașă la Vidin și s´a răsculat contra sultanuluĭ devastînd amîndoŭă malurile Dunăriĭ de la 1797-1808. Numele luĭ, prescurtat în
Pazvant și
Pazvante, ajunsese sinonim cu „jăfuitor, hoțoman”. Azĭ,
a fi din timpu luĭ Pazvante, înseamnă „a fi ridicul pin [!] vechime”:
o haĭnă din timpu luĭ Pazvante).
Vechĭ. Soldat din oastea lui Pazvantoglu, cabadaiŭ.
Fig. Jăfuitor [!], hoțoman. V.
cîrjaliŭ, manaf, pașoptist.