pastramagiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PASTRAMAGÍU, pastramagii, s. m. 1. (Ieșit din uz) Persoană care făcea sau vindea pastramă.
2. (
Fam.) Epitet depreciativ dat unui om de nimic și cu apucături grosolane. –
Pastramă +
suf. -agiu.pastramagiu (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pastramagiu, pastramagii s. m. (peior.) om de nimic și cu apucături grosolane
pastramagiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pastramagíu s. m.,
art. pastramagíul; pl. pastramagíi, art. pastramagíii (-gi-ii)pastramagiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pastramagiu m.
1. cel ce face sau vinde pastramă;
2. fig. mojic (în graiul mahalagiilor):
scapă-mă de pastramagiul ! CAR. [Formațiune analogică].
pastramagiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PASTRAMAGÍU, pastramagii, s. m. 1. (Ieșit din uz) Persoană care făcea sau vindea pastrama.
2. (
Fam.) Epitet depreciativ dat unui om de nimic și cu apucături grosolane. —
Pastrama +
suf. -agiu.pastramagiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)pastramagíŭ, -gĭoáĭcă s. (d.
pastramă). Care face saŭ vinde pastramă.
Fig. Om care nu vrea să știe de artă orĭ de știință, ci numaĭ de mîncare. V.
burghez.