panteism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PANTEÍSM, s. n. Concepție filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga natură. – Din
fr. panthéisme.panteism (Dicționar de neologisme, 1986)PANTEÍSM s.n. Concepție filozofică monistă potrivit căreia divinitatea este identificată cu întreaga natură. [Pron.
-te-ism. / < fr.
panthéisme, cf. gr.
pas – tot,
theos – zeu].
panteism (Marele dicționar de neologisme, 2000)PANTEÍSM s. n. concepție filozofică monistă potrivit căreia divinitatea se identifică cu întreaga natură. (< fr.
panthéisme)
panteism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)PANTEÍSM (‹
fr. {i}; {s}
pan- +
gr. theos „zeu”)
s. n. (
FILOZ.) Termen creat în
sec. 18 de irlandezul J. Toland pentru a desemna teoria conform căreia Dumnezeu și Universul sunt identice. În general, panteiștii susțin imanența și resping caracterul transcendent și personal al divinității.
Teismul creștin a repudiat întotdeauna
p., socotindu-l apropiat de
ateism. Exemplul clasic de
p. în filozofia occidentală este Spinoza. Alte forme de
p.: p. emanatist consideră că Universul este o expansiune a divinității într-o ierarhie de ființe din de în ce mai degradate, care rămân unite cu ea în aceeași existență, dar printr-o participare efemeră (în hinduism, neoplatonism);
p. idealist consideră că totul este spirit, gândire sau idee, iar Dumnezeu este spiritul care devine conștient de el însuși în spiritele cărora le este imanent. ♦ Stare de spirit care tinde să divinizeze natura.
panteism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)panteísm s. n.panteism (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)panteism n. sistema celor ce nu admit alt D-zeu decât o substanță infinită, dela care toate ființele sunt niște moduri.
panteism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PANTEÍSM, s. n. Concepție filosofică monistă care identifică pe Dumnezeu cu întreaga natură. — Din
fr. panthéisme.