pandur (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PANDÚR, panduri, s. m. 1. Soldat dintr-un corp de oaste habsburgică din
sec. XVIII.
2. Soldat din oastea muntenească neregulată de la începutul
sec. XIX. ♦
Spec. Soldat din oastea lui Tudor Vladimirescu. ♦ Ostaș în serviciul poliției după desființarea vechii miliții naționale.
3. (
Înv. și
pop.) Haiduc. – Din
scr. pandur, magh. pandúr.pandur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pandúr (pandúri), s. m. – (Înv.) Soldat de infanterie.
Mag. pandúr (Cihac, 519), din
sb.,
cr.,
slov.
pandur „gardă” <
sl. pądarĭ, cf. pîndar.pandur (Dicționaru limbii românești, 1939)pandúr m. (ung.
pandúr, arcaș, zbir; ceh.
pandur, pedestraș; sîrb.
pandur, ușier, aprod, păzitor, poate înrudit cu vsl.
pondarĭ, pîndar). Pedestraș din vechime (la Ungurĭ, în armata luĭ Tudor Vladimirescu ș. a.).
Fig. Om robust și gata de luptă. V.
haĭduc.pandur (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pandúr s. m.,
pl. pandúripandur (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pandur m. od.
1. pedestru sau dorobanț ungur:
panduri Bănești; 2. pl. oștire națională formată peste Olt de Tudor Vladimirescu;
3. hoț de codru:
tot voinici aleși panduri, tâlhari neaoși de păduri PANN. [Ung. PANDÚR, arcaș, sbir].