pălărie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊
Expr. (
Fam.)
A lovi (sau
a plezni) (pe cineva)
în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută.
2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (
1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul.
3. Compus: (
Bot.)
pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (
2) roșie cu pete albe (
Amanita muscaria):
pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (
Geranium phaneum).
4. (
Geol.; în sintagma)
Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. –
Et. nec.