pălărie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊
Expr. (
Fam.)
A lovi (sau
a plezni) (pe cineva)
în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută.
2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie (
1), a unor ciuperci. ♦ Discul fiorii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul.
3. Compus: (
Bot.)
pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria (
2) roșie cu pete albe (
Amanita muscaria):
pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală (
Geranium phaneum).
4. (
Geol.; în sintagma)
Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. –
Et. nec.pălărie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)pălăríe (pălăríi), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte cu boruri folosit pentru acoperirea capului. Probabil din
it. cappelleria (P. Panaitescu,
BL, XIII, 155). Celelalte explicații sînt nesatisfăcătoare: din
rom. păr (Tiktin); din
gr. φαλαρίον (Diculescu,
Elemente, 470); din
lat. pariolum ›
it. paiuolo „ceaun” (Scriban). –
Der. pălărier, s. m. (persoană care confecționează, repară sau vinde pălării);
pălărierie, s.fr. (atelier de pălării). Din
rom. provine
bg. palarija (Capidan,
Raporturile, 223; Bernard 34).
pălărie (Dicționar de argou al limbii române, 2007)PĂLĂRIE acoperiș, baligă, calibarcă, calibard, ciupercă, galibardă, galibardină, găină, plăcintă, varză.
pălărie (Dicționaru limbii românești, 1939)pălăríe și (Olt. Munt. Dobr.)
părălíe f. (alb.
pălĭaré și
paralĭé, strachină de lemn, d. lat.
*pariólum (cuv. celtic], it.
pajuolo, căldare; sîrb.
poralija, strachină. Cp. cu
devlă, țeastă și
coĭf). Acoperemînt [!] de cap contra călduriĭ saŭ luminiĭ soareluĭ. (Pălăria are marginĭ de jur în prejur [!] și e purtată maĭ ales de bărbațĭ, care, fiind tunșĭ, aŭ maĭ multă nevoĭe de ĭa [!]. Dintre femeĭ, o poartă cele din clasa de sus și mijlocie, ĭar cele-lalte umblă cu capu gol saŭ îmbrobodite. În armata românească, o poartă numaĭ vînătoriĭ):
îmĭ pun pălăria (în cap), îmĭ scot pălăria (din cap). Fam. M´a lovit în pălărie, mĭ-a turtit fesu, m´a ofensat, m´a insultat. V.
căcĭulă, capelă, chipiŭ, șapcă, tichie, găvan.pălărie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)pălăríe s. f.,
art. pălăría, g.-d. art. pălăríei; pl. pălăríi, art. pălăríilepălărie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)pălărie f. acoperământ de cap (pentru bărbat sau femeie). [Disimilat din *PĂRĂRIE, derivat din
păr].
pălărie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PĂLĂRÍE, pălării, s. f. 1. Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr- o calotă de pâslă, de paie, de pânză etc. (cu boruri). ◊
Expr. (
Fam.)
A lovi (sau a plezni) (pe cineva)
în pălărie = a spune cuiva o vorbă înțepătoare, a da cuiva o veste neașteptată și neplăcută.
2. P. anal. Partea superioară, în formă de pălărie
(1), a unor ciuperci. ♦ Discul florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. ♦ Abajur. ♦ Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, cu o deschizătură prin care iese fitilul.
3. Compus: (Bot.)
pălăria-șarpelui = ciupercă otrăvitoare cu pălăria
(2) roșie cu pete albe
(Amanita muscaria); pălăria-cucului = plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu flori roșii-brune sau violet-închis, folosită ca plantă medicinală
(Geranium phaneum). 4. (
Geol.; în sintagma)
Pălărie de fier = zonă superficială oxidată a unui zăcământ metalifer. —
Et. nec.