pafta (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PAFTÁ, paftale, s. f. 1. Încheietoare ornamentală la haine sau la cingători, lucrată de obicei din metal (prețios și împodobită cu pietre prețioase). ♦ Cingătoare alcătuită din plăci de metal legate între ele cu lănțișoare sau fixate între ele cu ținte. ♦ Dispozitiv (metalic) de închidere a unui obiect (carte, cutie etc.).
2. Piesă din tablă de oțel folosită pentru fixarea cablurilor pe zidurile clădirilor. – Din
tc. pafta.pafta (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)paftá (paftále), s. f. – Încuietoare ornamentală, cataramă, broșă. –
Mr.,
megl. paftă. Tc. pafta (Șeineanu, II, 280), din
per. bafta, cf. bg.,
sb. pafta.pafta (Dicționar de argou al limbii române, 2007)pafta, paftale s. f. (prst.) semn / urmă lăsat(ă) de violența partenerului în timpul actului sexual.
pafta (Dicționaru limbii românești, 1939)paftá (turc. [bg. sîrb.]
pafta, d. pers.
bafte, țesut, împletit). Pĭesă de metal lată, cum se obișnuĭește la sponcile cingătorilor. Balama lată care nu se poate desface de cît [!] împingînd cuĭu care unește cele doŭă plăcĭ ale eĭ.
pafta (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)paftá s. f.,
art. paftáua, g.-d. art. paftálei; pl. paftále, art. paftálelepafta (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PAFTÁ, paftale, s. f. 1. încheietoare ornamentală la haine sau la cingători, lucrată de obicei din metal (și împodobită cu pietre prețioase). ♦ Cingătoare alcătuită din plăci de metal legate între ele cu lănțișoare sau fixate între ele cu ținte. ♦ Dispozitiv (metalic) de închidere a unui obiect (carte, cutie etc.).
2. Piesă din tablă de oțel folosită pentru fixarea cablurilor pe zidurile clădirilor. — Din
tc. pafta.paftà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)paftà f. (obișnuit la pl.)
1. agrafă dintr’o placă metalică:
paftale de piatră nestemată AL.;
2. pl. bete de încins. [Turc. PAFTA].