paf (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)PAF interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul produs de o apăsare puternică, de o lovitură, de o pocnitură etc.
2. (
Fam.; în
expr.)
A rămâne (sau
a face pe cineva
să rămână)
paf = a rămâne (sau a face pe cineva să rămână) uimit, surprins, nemișcat.
A face paf (pe cineva) = a uimi, a da gata, a învinge într-o discuție (pe cineva). – Onomatopee.
paf (Dicționaru limbii românești, 1939)paf, interj. care arată uĭmirea, surpriza.
A rămînea paf, a rămînea tabloŭ, uĭmit.
paf (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)paf interj.paf (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)paf ! int. ce imită plesnetul palmei.
paf (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)PAF interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul produs de o apăsare puternică, de o lovitură, de o pocnitură etc.
2. (
Fam.; în
expr.)
A rămâne (sau
a face pe cineva să rămână)
paf = a rămâne (sau a face pe cineva să rămână) uimit, surprins, nemișcat.
A face paf (pe cineva) = a uimi, a da gata, a învinge într-o discuție (pe cineva). — Onomatopee.