otac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OTÁC, otace, s. n. (
Reg.)
1. Colibă care servește ca adăpost provizoriu pescarilor, ciobanilor sau muncitorilor agricoli în timpul lucrului; odaie.
2. Loc împrejmuit, pe câmp sau la munte, unde stau (noaptea) oile sau vitele. [
Pl. și:
otacuri] – Din
tc. otak „cort mare”.
otac (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)otác (otácuri), s. n. –
1. Tabără, cazarmă, cantonament. –
2. Refugiu. –
3. Stînă.
Tc. otak ‹
arab. otagh (Loebel 71; Șeineanu, II, 278; Lokotsch 1592).
Sec. XVII.
otac (Dicționaru limbii românești, 1939)otác n., pl.
e (turc.
otak, d. ar.
otagh, cort mare și împodobit).
Vechĭ. Cort de comandant.
Azĭ. Sud. Adăpost provizoriŭ de plugarĭ saŭ de cĭobanĭ la cîmp (odaĭe) orĭ de pescarĭ. Culcuș:
otacu hoților. Btș. Baracă pe roate. – Și
hotac (Munt. vest). V.
saĭvan.otac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)otác (
reg.)
s. n.,
pl. otáceotac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)otac n. loc pe câmp pentru șederea ciobanilor și adăpostirea vitelor. [Vechiu-rom.
otac, cort împodobit = turc. OTAK, cort împărătesc: termen tehnic militar limitat, în limba modernă, la sfera pastorală].