ostoĭ - explicat in DEX

ostoi (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
OSTOÍ, ostoiesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Refl. și tranz. A (se) potoli, a (se) domoli, a (se) calma. 2. Intranz. și refl. A înceta, a se opri; a se termina. [Var.: ostoiá vb. I] – Din sl. ustojati.

ostoi (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
ostói s.n. (reg.) liniștire, astâmpăr, potolire.

ostoi (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ostoí (ostoiésc, ostoít), vb. – A calma, a liniști. – Var. ostoia, ostei(a), ostia, ustoia, ust(e)ia. Sl. ustojati „a domina” (Miklosich, Slaw. Elem., 50; Cihac, II, 364). – Der. ostoi, s. n. (odihnă, răgaz), deverbal construit modern.

ostoi (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ostoí (a ~) (înv., pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. ostoiésc, imperf. 3 sg. ostoiá; conj. prez. 3 să ostoiáscă

ostoì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ostoì v. V. osteì: negru-mi ostoia, de spume mă curăța POP.

ostoĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
ostóĭ n., pl. inuz. oaĭe saŭ urĭ. Vest. Potolire, alinare.