osmiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ÓSMIU s. n. Metal de culoare albă-cenușie, lucios, foarte dur, dar casant, care se găsește în natură, în stare nativă, sub formă de aliaj cu iridiul. – Din
fr. osmium.osmiu (Dicționar de neologisme, 1986)ÓSMIU s.n. Metal alb și foarte dur, care se găsește în natură împreună cu platina. [Pron.
-miu. / < fr.
osmium].
osmiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)ÓSMIU s. n. metal alb-argintiu, foarte dur, casabil, greu fuzibil, în natură împreună cu platina. (< fr.
osmium)
osmiu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)ÓSMIU (‹
fr. {i}; {s}
gr. osne „miros”)
s. n. Element chimic (Os,
nr. at. 76,
m. at. 190,2,
m. sp. 22,7,
p. t. c. 2.700ºC,
p. f. c. 4.600ºC) din familia metalelor platinice; este alb-cenușiu, lucios, foarte dur, dar casant. Se găsește în natură în stare nativă, aliat cu celelalte metale platinice. Foarte rezistent din punct de vedere chimic. Se întrebuințează sub formă de aliaje cu iridiul, wolframul etc. sau în calitate de catalizator al multor reacții. A fost descoperit de Smithson Tennant în 1803.
osmiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)ósmiu [
miu pron. miu]
s. n.,
art. ósmiul; simb. Ososmiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*osmiŭ n. (d. vgr.
osmé, miros, cin cauza mirosuluĭ particular al unuĭ oxid al său. V.
izmă).
Chim. Un metal bivalent care se află în mineralele de platină. Are o greutate atomică de 199.