osman (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OSMÁN, -Ă, osmani, -e, s. m. și
f.,
adj. (
Înv.)
1. S. m. și
f. Turc.
2. Adj. Turcesc.*
Limba osmană = limba turcă. – Din
osmanlâu (derivat regresiv).
osman (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)OSMAN, numele a trei sultani otomani. Mai importanți:
1. O. I Ghazi (1281-1326). Fiul lui Ertoğrul, căruia îi urmează la tron. Din
c. 1299 devine conducător independent. Fondator al dinastiei osmane. A cucerit de la bizantini o parte din Asia Mică.
2. O. II (1618-1622). În timpul domniei lui a avut loc Războiul Turco-Polon (1620-1621). Detronat și ucis, în urma unei revolte a ienicerilor.
osman (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)OSMAN (USMAN) dan FODIO (1754-1817), reformator religios musulman și om politic african. Aparținând etniei fulbe, a proclamat războiul sfânt (
jihad), revoltându-se împotriva practicilor animiste ale regilor hausa. În fruntea peulilor islamizați, a fondat Imperiul Sokoto (1804).
osman (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)OSMAN, casa lui Osman, Casa Otomană (
Osman-oğullari, Âl-i Osman) – dinastie turcă ce a domnit între anii 1299 (data tradițională) și 1922 în Statul otoman (
Devlet-i Osmaniye), căruia i-a dat și denumirea, derivată de la numele întemeietorului familiei, Osman I, din tribul turco-oğuz
Kayi, venit în
sec. 13 din Asia Centrală, sub presiunea mongolilor. Suveranii otomani, 36 la număr, au purtat cu toții titlul de
han, moștenit din tradiția central-asiatică, iar cei de până la 1453 (cucerirea Constantinopolului), și pe cel de
beğ (turc.) sau
emir (arab) = „principe”. Primul suveran otoman căruia i s-a atribuit, de către califul abbasid de la Cairo, titlul de sultan („deținător de putere”) a fost Baiazid I, după victoria asupra cruciaților de la Nicopole (1396). Tot el a fost primul căruia europenii i-au spus
Imperator Turcarum („împărat al turcilor”), după ce acesta a anexat minusculele „împărății” (țarate) bulgare de Târnovo (1393) și de Vidin (1396). Tentativa imperială a lui Baiazid I, anihilată în 1402, de către Timur Lenk, a fost reluată, treptat, după 1413 și a fost încununată cu succes sub Mehmed II, „adevăratul fondator al
Imperiului otoman”, căruia după 1453 i se spune
padișah („împărat”). Din 1517, o dată cu Selim I, care a cucerit Egiptul, a pus capăt Califatului abbasid și a luat sub protecție centrele sfinte ale Islamului, Mecca și Medina, suveranul otoman devine și
calif (
halife = „locțiitor” al Profetului Mahomed), adică liderul comunității islamice (sunnite). În acest fel,
sultanul otoman se transformă într-un triplu suveran: han turco-mongol; Caesar romano-bizantin și calif arabo-musulman, deși de acest ultim titlu s-a făcut uz mai ales în perioada decăderii puterii otomane. Un specific al acestei dinastii a constat în practica
legală a suprimării tuturor fraților și rudelor considerate ca reprezentând un pericol potențial pentru unitatea statului. Sultanatul, ca instituție, a fost desființat în 1922, dată ce semnifică și sfârșitul Imperiului Otoman, iar califatul în 1924, după proclamarea Republicii Turcia (1923). Ultimul sultan otoman, al 36-lea, care a deținut și titlul de calif, a fost Mehmed VI (Vahideddin), iar ultimul Osmannoğlu, Abdul-Medjid II, a deținut doar calitatea de calif (1920-1924). Unii suverani otomani, mai ales cei din perioada viguroasei expansiuni otomane, au purtat și titlul de
Gazi („luptător în războiul sfânt” =
gaza =
cihad). Cei mai mari suverani din Casa lui Osman au fost cei din perioada expansiunii și a apogeului: Baiazid I, Mehmed II, Selim I, Sűleiman I Magnificul (pentru turci: Kanunî = Legiuitorul). În perioada declinului s-au distins reformatorii Selim III, Mahmud II, precum și Abdul-Hamid II, acesta din urmă fiind însă cunoscut și ca „sultanul roșu” pentru absolutismul său.
osman (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)osmán (
înv.)
adj. m.,
s. m.,
pl. osmáni; adj. f.,
s. f. osmánă, pl. osmáneosman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Osman m. nume dat Turcilor în genere (după primul lor Sultan:
tremure Osmanul sub paloșul dreptății AL. ║ a.
treizeci de vâslași osmani AL.
osman (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Osman m. numele mai multor Sultani turci: OSMAN I (
Victoriosul), fundă dinastia până în timpul din urmă domnitoare în Constantinopole (1259-1326). ║ OSMAN II, ucis de ieniceri (1604-1622). ║ Osman III, Domn incapabil, slab și crud (1696-1757).