organic - explicat in DEX

organic (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ORGÁNIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferențiat și în același timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcția insăși a unui lucru; esențial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Și adv.; despre relații, legături) Analog legăturii care unește părțile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanțe, materii, etc.) Care este alcătuit din carbon și hidrogen, uneori și din alte elemente chimice (oxigen, azot, etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivații acestora. – Din lat. organicus, fr. organique

organic (Dicționar de neologisme, 1986)
ORGÁNIC, -Ă adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism. ♦ Unitar, inseparabil. ♦ (Fig.) Care se referă la constituția, la structura unei lucrări, a unui tratat etc. 2. Care intră în compoziția chimică a organismului viețuitoarelor. ♦ Chimie organică = parte a chimiei care studiază compușii carbonului cu hidrogenul și derivații acestora. [Cf. fr. organique, lat. organicus].

organic (Marele dicționar de neologisme, 2000)
ORGÁNIC, -Ă adj. 1. care ține de structura, esența, funcțiile unui organ(ism); referitor la organe și organisme. ◊ unitar, inseparabil. ◊ (fig.) care se referă la structura unei lucrări, a unui tratat. 2. care intră în compoziția chimică a organismului viețuitoarelor. ♦ chimie ~ă = parte a chimiei care studiază compușii carbonului cu hidrogenul și derivații acestora. (< fr. organique, lat. organicus)

organic (Dicționaru limbii românești, 1939)
*orgánic, -ă adj. (vgr. organikós). Relativ la organe saŭ la corpurile organizate: vĭața organică, nutrițiunea e o funcțiune organică. Care atacă organele vĭețiĭ: diabetu e o boală organică. Provenit din corpurĭ organizate (animale saŭ plante): cărbunele de pămînt e o materie organică. Relativ la organizațiunea uneĭ țărĭ, uneĭ societățĭ: regulament organic, lege organică. Care datează din timpu cînd s´a organizat o limbă: toate vorbele de conjugarea a doŭa și a treĭa îs organice în limba românească. Chimia organică, chimia cărbuneluĭ și a derivatelor luĭ. S. f. La ceĭ vechĭ, acea parte a muziciĭ care se cînta din instrumente. Adv. În mod organic.

organic (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
orgánic adj. m., pl. orgánici; f. orgánică, pl. orgánice

organic (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
organic a. 1. prevăzut cu organe: vegetalele și animalele sunt ființe organice; 2. care atacă organele: boală organică; 3. privitor la organizațiune: Regulamentul organic, legi organice; 4. Gram. normal: organicul fapt pentru analogicul făcut; 5. extras din ființele organice: substanțe organice; chimie organică, cea care se ocupă cu substanțele organice.