oprobriu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)OPRÓBRIU s. n. (
Livr.) Dispreț, dezaprobare prin care societatea condamnă fapte socotite nedemne sau oameni care săvârșesc astfel de fapte. – Din
fr. opprobre, lat. opprobrium.oprobriu (Dicționar de neologisme, 1986)OPRÓBRIU s.n. (
Liv.) Atitudine de dezaprobare, de profund dispreț al societății față de fapte nedemne sau față de oameni josnici, nedemni, mișei. [Pron.
-briu. / < lat.
opprobrium, cf. fr.
opprobre].
oprobriu (Marele dicționar de neologisme, 2000)OPRÓBRIU s. n. dispreț, dezaprobare publică pentru necinste și fapte nedemne. (< lat.
opprobrium, fr.
opprobre)
oprobriu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)opróbriu (
livr.) [
briu pron. brĭu] (
o-pro-briu)
s. n.,
art. opróbriul; pl. opróbrii, art. opróbriile (-bri-i-)oprobriŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*opróbriŭ n. (lat.
opprobrium). Mare ofensă publică, ultragiŭ, ignominie:
a face cuĭva un oprobriŭ. Starea celuĭ ce trăĭește în ignominie:
acoperit de oprobiŭ. Acela care cauzează această ignominie:
Nerone fu oprobriu omeniriĭ.