oiște - explicat in DEX

oiște (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
ÓIȘTE, oiști, s. f. 1. Bară lungă de lemn fixată în crucea carului, a căruței, a trăsurii etc., de care se înhamă caii (sau se înjugă boii). ◊ Expr. A (o) nimeri (sau a da) (ca Irimia) cu oiștea-n gard = a face sau a spune ceva cu totul nepotrivit, a face o prostie. ♦ Parte a constelației Carul-Mare, alcătuită din trei stele așezate în prelungirea careului care seamănă cu un car. 2. Parte componentă a morii de vânt, cu ajutorul căreia aceasta se întoarce în bătaia vântului. [Pr.: o-iș-] – Din bg. oište.

oiște (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
óiște (óiști), s. f. – Bară de lemn fixată în crucea carului, care stă între cei doi cai sau boi. Sb., cr. ojište (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 226; Meyer 316; Conev 70), din sb., cr., slov., ceh. oje „oiște”, cf. bg. iušte, alb. ošte.

oiște (Dicționaru limbii românești, 1939)
óiște f. (sîrb. oje, oĭște; ojište, cîrligu pluguluĭ). Prăjină înfiptă înaintea trăsuriĭ și alăturea de care (la dreapta și la stînga) se înhamă caiĭ. A da cu oiștea´n gard (ca Ĭeremia), a nemeri [!] prost, a greși ridícul într´o afacere. V. proțap.

oiște (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
óiște (o-iș-) s. f., g.-d. art. óiștii; pl. óiști

oiște (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
oiște f. prăjină de care se înjugă vitele sau se înhamă caii. [Serb. OĬIȘTE].