ogod (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ogód (-duri), s. n. –
1. Obicei, uz. –
2. Plăcere, gust. –
Var. (
înv.)
ogoadă, ugod (și
der.).
Sl. ugodu (Cihac, II, 176). –
Der. ogodnic, adj. (
înv., agreabil;
Trans., iubit, drăguț);
ogodi, vb. (
Trans., a fi plăcut, a plăcea);
ogoditor, adj. (
Trans., amator, iubitor);
ogodniță, s. f. (
înv., gust, plăcere), din
sl. ugodinica.ogod (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))OGÓD, ogoade, s. n. (
Înv.) Cinste, omenie. – Slav (
v. sl. ugodŭ).
ogod (Dicționaru limbii românești, 1939)ogód n., pl.
urĭ (vsl.
ugodŭ, id., d.
godŭ, timp potrivit,
goditi, a face pe plac; bg.
ugoda, plăcere,
za ugoda, de plăcere, p. a face plăcere. V.
godac).
Vest. Gust, plac, plăcere:
ĭ-am făcut ogodu. Nărav, obiceĭ, fire, rost, rînduĭală, samă, mecanizm:
a ști ogodu unuĭ cal, uneĭ mașinĭ; înotatu e ușor cînd îĭ afli ogodu. A căuta ogoduluĭ, a da considerațiune (cinste):
ĭ-am căutat ogoduluĭ și nu ĭ-am maĭ zis nimic. Trans. Cu ogodu, încet-încet, fără grabă:
a lucra cu ogodu. În ogodu tăŭ, în voĭe, în tihnă, buĭecind:
acolo hălăduĭaŭ lupiĭ în ogodu lor. Vechĭ. Pre ogod, pe plac, după cinste, după cuviință:
pre ogod dumnezeĭesc (Dos.) – Și
agod (Trans.) și
ogodă și
ogoadă (Vechĭ).
A face ogoadă, a face pe plac. V.
agodesc.ogod (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)ogod n. comoditate, odihnă:
păsările erau mai în ogodul lor POP. [Slav. GODŬ, vreme: inițiala poate sub influența analogică a sinonimului
odihnă].