ocarină - explicat in DEX

ocarină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
OCARÍNĂ, ocarine, s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argilă arsă, în formă ovală și cu mai multe găuri, care emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului. – Din it., fr. ocarina.

ocarină (Dicționar de neologisme, 1986)
OCARÍNĂ s.f. Instrument muzical de suflat, făcut din teracotă sau din metal, care scoate sunete asemănătoare cu cele ale flautului. [< fr., it. ocarina].

ocarină (Marele dicționar de neologisme, 2000)
OCARÍNĂ s. f. intrument muzical de suflat, din teracotă sau metal, oval și cu găuri, care scoate sunete asemănătoare cu cele ale flautului. (< ir., fr. ocarina)

ocarină (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
ocarínă (ocaríne), s. f. – Instrument muzical de suflat. It. ocarina. De aici ocarină (var. carină), s. f. (Arg., nas), cf. G. M. Dragoș, BF, XI, 108.

ocarină (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
ocarină, ocarine s. f. gură.

ocarină (Dicționaru limbii românești, 1939)
*ocarínă f., pl. e (it. ocarina, dim. format d. oca, gîscă, la 1880 de Giuseppe Donati, care a inventat-o la 1867 la Budrio [Bologna]). Un fel de fluĭer de lut (maĭ rar de metal) în formă de fus scurt și gros cu zece găurĭ și c´un bot lateral pin [!] care se suflă. – Se atribue invențiunea¹ și unuĭ lăutar din Klingenthal (Saxonia) la 1829. V. flașnetă.

ocarină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
ocarínă s. f., g.-d. art. ocarínei; pl. ocaríne

ocarină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
ocarină f. mic instrument de muzică cu șapte clape (obișnuit de argilă).

ocarină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
OCARÍNĂ, ocarine, s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argilă arsă, în formă ovală și cu mai multe găuri, care emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului. — Din it., fr. ocarina.