nominativ (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NOMINATÍV, -Ă, nominativi, -e, s. n.,
adj. 1. S. n. Caz al flexiunii nominale a cărui funcție specifică este aceea de subiect și care este considerat forma de bază a substantivului.
2. Adj. (
Fin.; în sintagma)
Obligație nominativă = obligație care poartă înscris numele creditorului. – Din
lat. nominativus, fr. nominatif.nominativ (Dicționar de neologisme, 1986)NOMINATÍV s.n. Caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ. ◊
Nominativ etic = formă de nominativ a pronumelui personal de persoana 2 sg., folosit într-o construcție în care, ca și în cazul dativului etic, se cere interlocutorului să participe afectiv la ceea ce se povestește. [Pl.
-ve. / cf. lat.
nominativus, fr.
nominatif].
nominativ (Dicționar de neologisme, 1986)NOMINATÍV, -Ă adj. Care conține un nume, nominal. ◊ (
Fin.)
Obligație nominativă = obligație pe care este scris numele creditorului. [< fr.
nominatif].
nominativ (Marele dicționar de neologisme, 2000)NOMINATÍV, -Ă I.
adj. nominal (1). ♦ (fin.) obligație ~ă = obligație pe care este scris numele creditorului. II. s. n. caz al declinării în care stau subiectul, apoziția și numele predicativ. (< lat.
nominativus, fr.
nominatif)
nominativ (Dicționaru limbii românești, 1939)* nominatív, -ă adj. (lat.
nominativus). Relativ la nume, nominal:
listă nominativă. Acțiune nominativă, acțiune nominală (pe care e scris numele posesoruluĭ). S.n., pl.
e. Gram. Cazu care exprimă subiectu.
nominativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nominatív1 adj. m.,
pl. nominatívi; f. nominatívă, pl. nominatívenominativ (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nominatív2 s. n.,
pl. nominatívenominativ (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nominativ a. ce conține nume:
statul nominativ al funcționarilor. ║ n.
Gram. cazul ce exprimă subiectul.