nicovală (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)NICOVÁLĂ, nicovale, s. f. 1. Unealtă de oțel sau de fontă folosită în atelierele de forjă pentru sprijinirea pieselor de metal supuse prelucrării, în operațiile de deformare plastică prin batere cu ciocanul; ilău. ♦ Unealtă de oțel pe care se bate tăișul coasei.
2. Unul dintre cele patru oscioare ale urechii medii, de formă asemănătoare cu cea a unei nicovale (
1). – Din
sl. nakovalo.nicovală (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)nicoválă (nicovále), s. f. – Ilău.
Sl. nakovalo (Miklosich,
Slaw. Elem., 31; Cihac, II, 78; Conev 67),
cf. covaci și
bg. kovalo (›
megl. cuvalnă).
nicovală (Dicționaru limbii românești, 1939)nicoválă f., pl.
e (din maĭ vechĭu
năcovalnă, d. vsl.
nakovalo și
-alĭno, d.
kovati, a fabrica; bg.
nakoválnĕa, sîrb.
nâkovanj, rus.
nákovalĭnĕa, pol.
[na-] kowadlo. V.
covacĭ). Ilăŭ, mare bucată de oțel pe care feraru pune feru și-l bate cu ciocanŭ.
Între cĭocan și nicovală, între doŭă partide cu interese opuse, pe punctu de a fi zdrobit. – Și
nicovaină (Olt.),
năcovală (Munt. vest),
nocovană și
nocovalmă (Trans.).
nicovală (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)nicoválă s. f.,
g.-d. art. nicoválei; pl. nicoválenicovală (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)nicovală f.
1. massă de fier pe care se bat metalele (sau se găuresc cercurile):
între ciocan și nicovală, expus a fi victimă între două partide contrare;
2. fig. victimă:
cât ești nicovală suferă, cât ești ciocan lovește PANN. [Dial.
năcovală = slav. NAKOVALO].