rușina (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)rușiná (rușinéz, rușinát), vb. –
1. A se sfii, a se simți încurcat. –
2. A se umple de rușine, a-i fi rușine. –
3. A umili, a înjosi. –
Mr. arușnedz. De la
roși „a face pe cineva să devină roșu” cu
suf. expresiv -
ina, ca
clăti ›
clătina, tîmpi ›
(în)tîmpina, hîțîi ›
hîțîna, împopoța ›
împopoțona etc. Această explicație a fost dată de Spitzer,
BL, XIV, 49, și pare cea mai bună. Celelalte ipoteze se bazează de obicei pe
rușine, care trimit la un
lat. *rosῑnus „trandafiriu” (Pușcariu 1488; REW 7382); la
lat. *
russiōnem (Pascu, I, 43; Pascu,
Beiträge, 12), sau *
rosiōnem (Candrea); sau la *
rușiciune, de la
roși (Tiktin).
Der. rușine (
mr. ar(u)șine, megl. rușoni, istr. rușire),
s. f. (sfială, timiditate; jenă; ocară, batjocură; dezonoare, umilință);
rușinat, adj. (jenat; umilit);
nerușinat, adj. (fără rușine);
nerușinare, s. f. (impudoare, necuviință);
rușinător, adj. (rușinos);
rușinos, adj. (sfios);
nerușinos, adj. (
înv., obraznic).